Pe 11 noiembrie 1821 se nastea Feodor Mihailovici Dostoievski, scriitor rus de talie mondiala. Vedea lumea aceasta la Sankt Petersburg (cunoscut azi nu doar pentru FC Zenit, cat mai ales pentru sfintii Ioan de Kronstand si Xenia). Dostoievski dovedeste o viziune profetica. Imi place mai ales psihologia personajelor. Ramane orfan la varsta frageda (Freud va sensibiliza lumea prin studiul sau „Dostoievski si paricidul”). Traduce din Balzac si debuteaza cu „Oameni sarmani”. Este arestat si chiar condamnat. Sentinta este extrem de aproape de executare. Scapa in ultimul moment: tarul comuta pedeapsa.
Gratierea aceasta ne aminteste de harul (gratia) care ne scapa de esafodul iadului, in ultimul moment, uneori. Este soldat in Kazahstan (la Semipalatinsk). Ii moare sotia, apoi fratele. Acumuleaza datorii uriase din jocuri de noroc. Se recasatoreste si scrie un jurnal de mare succes. Apoi operele devenite celebre. Este preocupat de suferinta celor inocenti si de cautarea lui Dumnezeu. Contureaza portrete de oameni umili, dar si cinici. Rebeli, dar si nihilisti. Tema principala este revigorarea duhovniceasca, scrie lumeacredintei.com.
Cat de actual a ramas, impresionant: Vremurile noastre sunt vremea mediocritatii, a lipsei de sentimente, a pasiunii pentru incultura, a lenei, a incapacitatii de a te apuca de treaba si a dorintei de a avea totul de-a gata. Chiar asa si este! La fiecare preselectie, din orice domeniu, valorile sunt indepartate. Scara axiologica e inversata, spre a noastra duioasa indobitocire…
Ce sentimente! Intr-o lume rece, care tine cont doar de profit, sentimentul e o slabiciune. Incultura a devenit pasiunea principala a manelistilor de pretutindeni, a badaranilor, a nesimtitilor si a parvenitilor. Iata tabloul lumii fara Dumnezeu, imaginea iadului. Salvarea vine tot din regasirea chipului divin din fiecare: vindecarea este exclusiv spirituala. Copiii sunt cocolositi (si intretinuti) de parinti mult dupa majorat. Primesc totul de-a gata, se plictisesc repede, cad in depresie, sunt indiferenti fata de lacrimile altora. Omul virtuos devine inger, cel patimas devine bestie. Nu piroanele L-au rastignit pe Hristos, ci Iubirea!(Dragostea jertfelnica ce ne gratiaza). Exista lupta duhovniceasca: Viata e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar campul de batalie sunt eu. Si inca ce razboi!
Credinta este altarul sufletului: Prin ce chinuri groaznice am trecut, cat m-a costat si cat ma costa inca aceasta sete de a crede, care e cu atat mai puternica in sufletul meu, cu cat se gasesc mai multe argumente potrivnice. Si cu toate acestea, Dumnezeu imi trimite uneori momente in care sunt cu desavarsire linistit. In aceste momente eu ii iubesc pe altii si gasesc ca si altii ma iubesc pe mine. In asemenea clipe mi-am alcatuit un simbol de credinta in care totul pentru mine este limpede si sfant. Acest simbol este foarte simplu. Iata-l, cred ca nu e nimic mai frumos, mai puternic, mai simpatic, mai rational, mai barbatesc si mai desavarsit decat Hristos. Si nu numai ca nu este, ci mi-o spun cu dragoste geloasa, nici nu poate fi. Mai mult: daca cineva mi-ar dovedi ca Hristos este in afara de sfera adevarului, as prefera sa raman mai bine cu Hristos decat cu adevarul.
Marea taina a existentei noastre nu consta in a trai, ci in a sti pentru ce traiesti. Viata e un rai, numai ca noi nu vrem sa stim, caci daca am vrea sa stim chiar maine s-ar intinde raiul peste toti. Recitind Dostoievski, ma bucur de prospetimea lui Vali Balcan, care se inscrie pe acest filon: „Am tot invatat sa tac si sa trec mai departe, sa nu mai acuz sau sa scuz idolatria cu care oamenii isi formeaza idei. Observ ca nu ma mai agit atat de mult, ca in sfarsit incep sa inteleg respectul datorat adversarului, fara noima pentru zambetul edulcorat al esecului. Intr-un fel mi-am conservat toata linistea pentru a o converti intr-un nou inceput”. Un liant potrivit pentru a continua cu Dostoievski: Recitind randurile asternute pana acum pe hartie, imi dau seama ca nu sunt atat de prost cum reiese din ele. De ce s-o fi exprimand un om inteligent cu mult mai prost decat gandeste?
Oamenii isi resping profetii si ii macelaresc; dar isi iubesc martirii si ii iubesc pe cei care i-au macelarit. Scriptura confirma acest fapt. Ce este iadul? Si cuget in sinea mea: e suferinta de a nu mai putea iubi. Insingurare, lipsa de comuniune. Lipsa entuziasmului este semnul sigur al pierzarii, caracterizat printr-o stare de nelucrare, prin lipsa de zel. Ravna ne trezeste, ne zvarle-n rai. Sa stiti ca nu exista pe lume ceva mai de pret si mai trainic, mai sanatos si mai folositor in viata decat o amintire frumoasa, si mai ales o amintire plina de farmec din anii copilariei, petrecuti in casa parinteasca. O nostalgie a Paradisului, o dorinta de reintoarcere acasa, la Tatal. Ingerii nu au parasit Casa parinteasca si „sting” dorul Tatalui dupa noi: ne inlesnesc, in acelasi timp, intoarcerea.
Nu exista bunavointa si caritate daca nu exista credinta in nemurire. Daca Dumnezeu nu exista, inseamna ca totul este permis si daca totul este permis, inseamna ca suntem pierduti. Un duhovnic bun traseaza corect calea spre rai: Staretul este acela care gazduieste in sufletul sau si imbratiseaza cu vointa sa propriul tau suflet si vointa ta. Din clipa cand si-a ales un staret, omul renunta la propria sa vointa, incredintandu-i-o lui cu cea mai deplina supunere si cu o totala uitare de sine. Acela care isi pecetluieste astfel soarta accepta de bunavoie aceasta incercare, aceasta austera ucenicie, in speranta ca la capatul unor indelungi straduinte va ajunge sa se invinga pe sine si sa se domine atat de perfect, incat dupa o viata intreaga de ascultare sa poata dobandi, in sfarsit, deplina libertate, descatusandu-se de propriul sau eu, ca nu cumva sa impartaseasca soarta celor care-si incheie viata fara a fi reusit sa se regaseasca pe sine.
Marius MATEI
