Este bine să știm că nu suntem singuri pe Terra, că “fiecare poate ajuta pe cineva”, cum spune Reagan, că vom fi mai puternici prin unirea forțelor, prin împărtășirea situațiilor critice în care ne vom afla vreodată.

Să o facem în așa fel încât să nu ajungem la efectul spectator despre care se vorbește din ce în ce mai mult în psihologie ca fiind real.

Suficient este să menționăm unul dintre cele mai faimoase cazuri de crimă din New York, cel al lui Kitty Genovese, femeia înjunghiată și violată în 1964 în apropierea locuinței sale, subiect al unor ample știri în “The New York Times”.

Asasinul a fost capabil să comită omorul într-o oră și jumătate, iar unii dintre vecinii săi au fost, din păcate, doar martori.

Mai multe surse ne informează că treizeci și opt de oameni erau prezenți, dar nici unul nu a sunat la poliție.

Când au fost căutate motivele lipsei de ajutor, s-a vorbit despre “moralitate decadentă”, “dezumanizare produsă într-un mediu urban, “înstrăinare” și “disperare existențială”. Cu toate acestea, alți factori au fost complet uitați.

Ajutorul oferit este invers proporțional cu numărul de persoane care sunt martorii actului. Acest caz ilustrează în mod clar fenomenul care poartă numele de “efect spectator” sau diseminarea responsabilității.

El se referă la faptul că persoanele ce mărturisesc o infracțiune nu oferă nici o formă de asistență victimelor atunci când sunt prezenți alți oameni.

Cu alte cuvinte, ajutorul oferit este invers proporțional cu numărul de persoane- martorii actului. Cu cât mai mulți oameni participă la o crimă, vorbind despre cazul prezentat, cu atât va dura mai mult timp pentru a cere ajutor.

Efectul spectator a fost preluat în multe studii și aceleași rezultate s-au obținut întotdeauna, adică ajutorul întârzie atunci când se află mulți observatory. Ei cred că cineva face ceva, fără să vadă ce anume.

Dimpotrivă, dacă o singură persoană este nevoită să intervină (poate opta să n-o facă), va chema Poliția, ambulanța etc., pentru că toată presiunea se exercită asupra lui.

Normal ar fi să cunoaștem că suntem cu toții importanți, că avem nevoie de ajutor, că nu ne putem permite “luxul” de a aștepta ca alții să acționeze. Suntem responsabili pentru ceea ce se întâmplă și putem acționa. Chiar dacă o facem doar prin gesturi mici, ajutorul este întotdeauna important.

Să ne unim forțele, astfel încât niciunul dintre noi să nu se simtă abandonat vreodată!

Un articol de Ileana Mlădinoiu

Loading...
Author

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *