VALIZA SOȚULUI MEU AVEA FOTOGRAFII CU O STRĂINĂ PURTÂND COLIERUL MEU
Am deschis cu fermoar geanta mare de voiaj și mi-a lovit imediat fața mirosul greu de aer stătut de avion. Încercam doar să o pun deoparte după călătoria lui, făcând loc în dulapul din hol, deja aglomerat.
Împingând înapoi niște haine împăturite neglijent, degetele mele au atins un obiect tare și plat, ascuns adânc într-un buzunar lateral cu fermoar pe care rareori îl observam. L-am scos: o mică stivă de fotografii fizice legate cu o bandă de cauciuc groasă și întinsă.
Nu erau poze făcute cu telefonul, erau printuri lucioase, developate profesional. Fiecare fotografie o arăta pe aceeași femeie pe care nu o mai văzusem niciodată în viața mea, de obicei zâmbind puțin, mereu pozând. Și la gât, în fiecare fotografie, avea pandantivul de safir pe care mi-l dăduse bunica cu ani în urmă, la împlinirea a 21 de ani, cel pe care nu l-am mai scos de atunci.
Mâinile au început să-mi tremure atât de tare încât nu le puteam ține, iar fotografiile s-au împrăștiat pe podeaua rece din lemn masiv ca frunzele căzute. Acel colier este istoria familiei, înseamnă totul, reprezintă ani de dragoste și amintiri, nu-mi părăsește niciodată gâtul. M-am îndepărtat bâjbâind de geanta de voiaj, aerul greu și stătut din interior devenind brusc dens și sufocant, zgâriindu-mi gâtul.
A coborât atunci, a văzut fotografiile împrăștiate lângă geanta lui și pe mine înțepenită lângă dulap. „Ce anume crezi că faci umblând prin lucrurile mele?”, a întrebat el, vocea complet plată și rece, fără nicio surpriză sau vinovăție în ochi în timp ce se uita în cele din urmă la imaginile de pe podea.
Femeia din fotografia de deasupra se uita direct la fereastra sufrageriei noastre.
Vocea mea era un șoaptă aspră, aerul încă dens și sufocant. „Umblând prin lucrurile tale?”, am repetat, arătând cu un deget tremurător spre printurile împrăștiate pe podea. „Astea… astea sunt lucrurile mele. Ăsta este colierul meu. Și cine… cine este această femeie care se uită în casa noastră?”
S-a apropiat, ochii lui coborând în cele din urmă spre imaginea femeii de la fereastră. Un mușchi din maxilar i s-a încordat, dar expresia i-a rămas în mod neliniștitor neutră, o mască pe care nu o mai văzusem niciodată. „Este… complicat”, a spus el, vocea încă joasă și lipsită de căldură.
„Complicat?”, aproape am țipat cuvântul, sunetul sfâșiindu-mi gâtul iritat. „Ai fotografii cu o femeie străină purtând colierul bunicii mele! În valiza ta! Uitându-se la casa noastră! Ce ar putea fi ‘complicat’ în asta?”
A oftat, un sunet greu, resemnat, care nu a făcut nimic pentru a ușura nodul din stomacul meu. Nu s-a uitat la mine, privirea fixată undeva dincolo de umărul meu. „Numele ei este Sarah”, a spus el în cele din urmă, vocea abia auzindu-se. „Am cunoscut-o… acum ceva timp. Într-o călătorie.” S-a oprit, căutând cuvinte sau poate doar câștigând timp.
„Ea ce?”, am insistat, inima bătându-mi cu putere în piept, o pasăre frenetică prinsă într-o cușcă. Asta era? Mărturisirea? Adevărul urât pe care nu-mi permisesem să-l imaginez?
„A devenit… obsedată”, a continuat el, încă fără să mă privească în ochi. „După… după călătorie. A început să mă contacteze. Mult.”
„Și colierul?”, am insistat, vocea îmi tremura, fragilă ca sticla.
În cele din urmă s-a uitat în sus și, pentru o secundă trecătoare, am văzut ceva licărind în ochii lui – nu vinovăție, ci poate teamă sau epuizare. „L-a văzut într-o fotografie pe care o aveam pe telefon.
A spus că-i place mult. A întrebat despre el. Eu… nu i l-am dat, dacă la asta te gândești. N-aș face niciodată asta. Înseamnă prea mult pentru tine.” A făcut o pauză, trecându-și o mână prin păr, un gest nervos, diferit de calmul său obișnuit. „Ea… se pricepe la camere. Astea nici măcar nu sunt profesionale. Le-a făcut ea. Ea… și-a făcut o replică. Aproape identică cu a ta.”
Mi s-a tăiat respirația. O replică? A colierului meu? De ce? De ce să se deranjeze atât?
„Și de ce ai fotografii cu ea purtându-l?”, am cerut, întrebările năvălindu-se, disperată după răspunsuri care să dea sens coșmarului care se desfășura în fața mea. „Și de ce stă ea în fața ferestrei sufrageriei noastre?”
S-a încruntat ușor la ultima parte, ca și cum imaginea de pe podea ar fi devenit brusc reală și terifiantă și pentru el. „Mi le-a trimis ea”, a recunoscut el, vocea abia un șoaptă acum. „A devenit… din ce în ce mai instabilă. A spus că vrea ca lucrurile să fie ca… ca și cum și-a imaginat. A aflat unde locuiesc. Le-a trimis pe astea. Cea de la fereastră… a fost un avertisment. Sau o amenințare. Nu știu.”
În cele din urmă s-a uitat la mine, fața palidă și trasă, lipsită de soțul încrezător pe care îl cunoșteam. „Nu știam ce să fac”, a mărturisit el, cuvintele grele de o neputință care se simțea bolnav de străină venind de la el. „Mi-era frică. De ea. Ca tu să afli.
Eu doar… le-am ascuns. Nu voiam să te îngrijorezi. Aveam de gând să rezolv.”
Greutatea cuvintelor lui m-a apăsat, sufocându-mă mai eficient decât ar fi putut-o face vreodată aerul stătut de avion. O aventură care a degenerat în obsesie? O străină purtând o copie a celei mai prețuite posesiuni a mele ca simbol al… ce?
Un avertisment? O amenințare? Aerul era dens de lucruri nespuse, de realizarea zdrobitoare că soțul meu ascundea un secret periculos, unul care implica o femeie ciudată și care acum invadase sfințenia casei noastre, simbolizată de imaginea ei privind înăuntru.
Tremurul meu nu încetase, dar acum era dintr-o teamă profundă, până la oase, nu doar din șoc. M-am uitat de la fața lui palidă și trasă la fotografiile împrăștiate pe podea – străina zâmbitoare, replica colierului strălucind sub lumina holului, privirea înfricoșătoare spre fereastra noastră.
Nu exista o cale ușoară de întoarcere de aici, nicio explicație simplă care să poată pune piesele la loc. Aerul stătut din valiză nu mai era doar aer stătut; era mirosul unei vieți care se destrăma, și tocmai deschisesem geanta care conținea dezastrul ei.
