Mama Mi-a Interzis Să Deschid Dulapul Ei – După Ce A Murit, L-am Deschis și Acum Mă Găsesc La O Răscruce

Crescând, mama avea o regulă de neînvins: să nu ating niciodată dulapul ei. Nu am înțeles niciodată de ce și nici ea nu a explicat. După ce a murit, am venit acasă să îmi fac bagajele. În cele din urmă, am deschis dulapul interzis, dar ceea ce am găsit acolo m-a lăsat cu multe întrebări despre tot ce credeam că știu.

Credeam că mama era magică. Nu în sensul basmului, dar în modul tăcut, aproape imperceptibil în care trecea prin viață — mereu grațioasă, mereu ștind ce să facă.

Numele ei era Ileana și râdea ca niște clopoței în vânt. Dar chiar și când eram copil, știam că există părți ale ei pe care nu aveam voie să le ating. Un lucru pe care mama îl ținea foarte privat și care mi-a sărit cel mai mult în ochi era dulapul din dormitorul ei.

Îi auzeam încă vocea în cap: „Nu intra acolo, Maria.” Nu o sugestie. O regulă.

Și când întrebam de ce — pentru că orice copil ar întreba — îmi răspundea întotdeauna la fel, cu vocea fermă. „Asta sunt lucruri de adulți. Vei înțelege cândva.”

Dar niciodată nu am înțeles. Cel puțin, nu până după ce a plecat.

Casa părea imensă când am ajuns. Venisem să fac ordine, iar fiecare cameră era pătrunsă de amintiri. Tata, George, stătea pe canapeaua din sufragerie, răsfoind un album foto cu aceeași expresie goală pe care o purta de la înmormântare.

„Era bună la a păstra lucrurile,” murmura el, mai mult pentru el însuși.

Am dat din cap, neavând curajul să vorbesc.

Adevărul era că nu-mi plăcea să fiu acolo. Nu îmi plăcea cum absența ei se strecurase în fiecare colț și cum dulapul din dormitorul ei stătea ca un fantomă în periferiile privirii mele.

„Nu ar vrea să te îngrijorezi atât de mult, știi?” adăugă tata, vocea lui un ecou gol. „Pur și simplu pune totul în ordine, frumos și ordonat.”

„Știu,” am spus eu, pe un ton liniștit.

Ploua afară și picăturile băteau ușor în ferestre pe măsură ce, în cele din urmă, m-am aflat în fața dulapului din dormitor. Evitasem acest moment toată săptămâna și fusese mai ușor decât mă așteptam — să fac ordine în bucătărie, în baie, chiar și în rafturile cu cărți ale mamei.

Dar ușa asta… era altceva.

Dormitorul ei fusese un univers în sine când eram mică. Mirosul de loțiune cu apă de trandafir preferată de ea, lumina mereu moale și aurie. Pe măsură ce stăteam acolo acum, simțeam că locul devenise străin, aproape straniu, ca și cum aș fi intrat într-un loc interzis.

Cutia cu bijuterii stătea pe comoda ei, cheia de la dulap strălucea ca și cum m-ar fi așteptat pe mine. Am atins-o cu degetele, ezitând, metalul rece provocându-mi un fior pe braț.

„Hai, Maria,” mi-am șoptit mie însămi. „E doar un dulap.”

Nu era.

Cheia a intrat cu un „clic” aproape ceremonial.

Mânerul scârțâia sub presiunea mâinii mele și, când ușa s-a deschis, a fost ca și cum aș fi pășit într-o capsulă a timpului. Rochiile ei erau așezate pe culori. Mirosul ușor de lavandă venea din sacii de flori uscate. Cutiile cu pantofi erau așezate atât de ordonat, încât păreau că ar putea fi expuse într-un magazin.

La început părea totul banal. Apoi am văzut o valiză mare din piele, împinsă în colțul îndepărtat, ascunsă în spatele unui palton lung. Respirația mi-a fost tăiată.

„Ce e asta?” am murmurat, aplecându-mă.

Mâinile îmi tremurau când l-am deschis. Înăuntru, un teanc de plicuri mă priveau cu scrisul lor legat cu sfoară, decolorate într-un bej pal. Scrisul era necunoscut, înclinat, deliberat — iar fiecare literă se încheia cu același nume.

Radu.

Știam acel nume. Am tras deschizătorul de la noptiera și am căutat printre lucrurile ei până am găsit ceea ce căutam.

Am apucat poza veche cu un bărbat tânăr între degete. Numele „Radu” era scris pe spate. O remarcasem printre lucrurile ei când eram mică și întrebam despre el.

„Un prieten vechi,” spusese mama, ascunzând-o repede în sertar.

Atunci am crezut-o, dar acum… M-am uitat la scrisori și stomacul meu s-a răsucit. Nu puteam să nu simt că am dat peste un secret.

Mâinile îmi tremurau când am desfăcut prima scrisoare și am început să o citesc.

Draga mea Paula,

„Nu pot să cred! Am o fiică. Nu mă pot opri din a-mi imagina cum arată și cine va deveni. Te rog, Paula, lasă-mă să o întâlnesc pe Maria. Merit să o cunosc.”

Am citit una, apoi alta. Împreună, aceste scrisori mi-au dezvăluit povestea unui bărbat pe care nu-l întâlnisem niciodată — bărbatul care era tatăl meu biologic. Radu. Neîncrederea lui răzbătea din paginile scrise, fiecare scrisoare dezvăluind mai multe despre durerea pe care mama i-a cauzat-o și, indirect, mi-a cauzat-o și mie.

Într-una dintre scrisori, el implora: „Te rog, nu-mi refuza dreptul de a o cunoaște pe fiica mea. Nu vreau să-ți tulbur viața, dar și ea este parte din mine. Nu merită ea asta?”

Dar el fusese respins. Judecând după răspunsurile lui, mama mea susținea că introducerea lui în viața mea ar fi distrus familia pe care o construise cu grijă.

Tata nu știa că nu era tatăl meu biologic, iar mama fusese fermă că adevărul ar fi devastat-o. De nenumărate ori, îi promisese lui Radu că-mi va spune când „va veni momentul potrivit.”

Într-o altă scrisoare, scrisă la mulți ani după aceea, tonul lui Radu se schimbase, frustrarea amestecându-se cu disperarea: „Nu poți să mă ții așteptând pentru totdeauna, Paula. Mă epuizez. M-am gândit să apar într-o zi fără avertisment — ce ai face atunci? Ai închide ușa în fața mea?”

În următoarea scrisoare, scrisă cu o caligrafie mai tremurată, el își cerea iertare pentru cuvintele sale anterioare, durerea lui scurgându-se pe pagină.

„Nu vreau să pierd nici măcar șansa de a o vedea vreodată. Nu-mi permit să risc asta. Dar te rog, lasă-mă să intru. Și nu, nu pot plăti datoriile de pensie alimentară pe care mi le-ai promis — mi-aș dori să pot. Dar voi aștepta atâta timp cât va fi necesar pentru ca tu să-i spui despre mine.”

Fiecare cuvânt o picta pe mama ca pe o femeie speriată, controlantă, poate chiar egoistă. Nu-l ținuse pe Radu departe pentru că îl ura, ci pentru că era prea frică să-l lase să intre în viața noastră.

Am privit teancul de scrisori, mâinile tremurând. Acestea nu erau doar cuvinte pe hârtie. Erau cioburi ale identității mele, ascuțite și tăioase, reunind o istorie pe care nu o știam.

Și Radu, acest bărbat care scrisese sute de cuvinte încercând să mă cunoască, așteptase ani de zile, sperând, în timp ce eu trăiam în ignoranță.

La fundul valizei, ultimele două plicuri mă priveau. Am înghițit greu, știind că acestea conțin ultimele piese ale adevărului. Nu mai puteam să le uit acum.

Primul era de la Radu. Datat cu câteva luni înainte de moartea mamei, era un plâns în cerneală.

„Maria,
Nu știu dacă vei citi vreodată asta. Dar, dacă o faci, să știi că am așteptat întreaga mea viață să te cunosc. Dacă vrei vreodată să mă găsești, sunt aici. Mereu.”

Era scrisă o adresă jos. Al doilea era de la mama. Caligrafia ei era tremurată, cuvintele un amestec de iertare și confesiune.

„Ar fi trebuit să-ți spun. Am crezut că te protejez, dar acum realizez cât de egoist a fost asta. Sper că într-o zi mă vei ierta.”

Nu puteam să respir. Femeia pe care o venerasem își construitese viața pe o minciună.

Am stat toată noaptea recitind scrisorile. O parte din mine voia să strig la ea, să cer răspunsuri pe care nu le putea oferi. O altă parte dorea să rupă scrisorile și să pretindă că nu le-am găsit niciodată.

Dar adevărul era acum la suprafață și nu mai puteam să-l neg.

Mi-a luat săptămâni de zile să decid. Chiar și atunci, nu eram sigură că făcusem alegerea corectă atunci când m-am aflat în fața casei lui Radu.

A deschis ușa, ochii lui lărgindu-se ca și cum ar fi privit un fantomă.

„Maria?” Vocea lui a tremurat și eu am dat din cap.

Pentru o clipă, am stat acolo nesiguri. Apoi, a făcut un pas înapoi și m-a invitat să intru.

Casa mirosea a lustru de lemn și cărți vechi. Un șemineu trosnea într-un colț, aruncând umbre tremurătoare pe pereți.

„Semeni atât de mult cu ea,” a spus el, în sfârșit, vocea lui plină de emoție.

„Mi s-a spus.” Am încercat să zâmbesc, dar zâmbetul părea forțat.

Mi-a oferit ceai, dar niciunul dintre noi nu l-a băut. În schimb, am vorbit. Mi-a povestit despre poveștile pe care nu le auzisem niciodată, despre cum râdea ea atunci când credea că nimeni nu o ascultă, și despre melodiile pe care le fredona.

Și apoi mi-a spus despre ziua în care a aflat despre mine.

„Fusesem plecat în străinătate și nu am primit scrisoarea ei decât prea târziu. Ea se căsătorise între timp și îi era frică de ce ar fi făcut asta soțului ei… tatăl tău,” mi-a spus el, mâinile strângând ceasca atât de tare încât i-au devenit albe. „Nu am fost de acord, dar… am înțeles.”

Bărbatul care m-a crescut, care m-a învățat să merg pe bicicletă, care a plâns la absolvirea liceului. El a fost tatăl meu. Și totuși, stând în fața lui Radu, nu puteam să neg legătura pe care o simțeam.

Când am plecat de la casa lui Radu, simțeam o povară grea așezată pe umerii mei.

Nu puteam să-i spun lui tata, încă. Poate niciodată. Așa că am pus scrisorile deoparte pentru a le păstra.

Făceam aceeași greșeală ca mama? Sau îl protejam de o adevăr care doar ar adânci durerea? Nu știam. Tot ce știam era că viața se schimbase, lăsându-mă undeva la mijloc.

Și pentru acum, asta a trebuit să fie suficient.

Tu ce ai face?

Author

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *