Nu mai auzisem de fiica mea vitregă, Ioana, de mult timp, așa că atunci când m-a invitat la cină, am crezut că poate acesta era momentul – momentul în care, în sfârșit, am putea să punem capăt distanței dintre noi. Dar nimic nu m-ar fi pregătit pentru surpriza pe care o avea pregătită pentru mine la restaurantul acela.
Sunt Radu, am 50 de ani și am învățat să trăiesc cu multe lucruri de-a lungul anilor. Viața mea a fost destul de liniștită, poate prea liniștită. Lucrez într-un birou, trăiesc într-o casă modestă și îmi petrec majoritatea serilor citind o carte sau urmărind știrile la TV.
Nu este nimic prea palpitant, dar am fost întotdeauna mulțumit de asta. Unicul lucru pe care nu l-am înțeles niciodată a fost relația mea cu fiica mea vitregă, Ioana.
A trecut un an liniștit – sau poate mai mult – de când nu am mai auzit nimic de la ea. Nu ne-am înțeles niciodată prea bine, mai ales după ce m-am căsătorit cu mama ei, Elena, când Ioana era încă adolescentă.
Întotdeauna a păstrat distanța și cred că, în timp, am încetat și eu să mai fac prea multe eforturi. Dar am fost surprins când m-a sunat, pe neașteptate, sunând de parcă ar fi fost prea fericită.
„Bună, Radu,” a spus ea, cu un ton neobișnuit de vesel. „Ce zici să mergem la cină? Am găsit un restaurant nou pe care vreau să-l încerc.”
La început nu am știut ce să răspund. Ioana nu m-a mai contactat de mult. Era asta o modalitate de a repara lucrurile? Încerca să construiască o punte între noi? Dacă da, eram pregătit să încerc și eu. De ani de zile îmi doream asta. Voiam să simt că suntem o familie.
„Desigur,” am răspuns eu, sperând la un nou început. „Spune-mi doar unde și când.”
Restaurantul era elegant – mult mai elegant decât ceea ce eram obișnuit. Mese din lemn închis, lumină difuză și chelneri în cămăși albe impecabile. Ioana era deja acolo când am ajuns, arătând… diferit. M-a salutat cu un zâmbet, dar nu părea sincer.
„Bună, Radu! Ai ajuns!” m-a întâmpinat ea, iar energia ei părea ciudată. Era ca și cum se străduia prea mult să pară relaxată. M-am așezat în fața ei, încercând să înțeleg atmosfera.
„Cum ai fost?” am întrebat, sperând la o conversație reală.
„Bine, bine,” a spus repede, privind meniul. „Tu? Totul e bine cu tine?” Tonul ei era politicos, dar distant.
„La fel ca de obicei,” am răspuns, dar ea nu prea părea să mă asculte. Înainte să pot întreba altceva, a semnalizat chelnerului.
„Vom lua homar,” a spus cu un zâmbet rapid către mine, „și poate și un steak. Ce părere ai?”
Am clintit din cap, surprins. Abia apucasem să mă uit la meniu, dar ea deja comanda cele mai scumpe preparate. Am dat din umeri. „Da, sigur, ce îți place.”
Dar întreaga situație părea ciudată. Ioana părea neliniștită, se mișca pe scaun, își arunca priviri către telefon din când în când și răspundea scurt.
Pe măsură ce masa continua, am încercat să duc conversația spre ceva mai profund, ceva mai semnificativ. „A trecut ceva timp, nu-i așa? Mi-a fost dor să stăm de vorbă.”
„Da,” a murmurat ea, fără să-și ridice privirea de la homar. „Am fost ocupată, știi?”
„Atât de ocupată încât ai dispărut un an întreg?” am întrebat, jumătate glumind, dar tristețea din vocea mea era greu de ascuns.
Ea s-a uitat la mine o secundă, apoi iarăși la farfuria ei. „Știi cum e. Muncă, viață…”
Ochii ei tot se uitau în jur, de parcă aștepta pe cineva sau ceva. Tot încercam să o întreb despre jobul ei, prieteni, orice pentru a menține conversația, dar ea nu dădea prea multe detalii. Răspunsuri scurte, fără contact vizual.
Cu cât stăteam mai mult acolo, cu atât mă simțeam ca un intrus într-o situație în care nu trebuia să fiu.
Apoi a venit nota de plată. Am întins automat mâna să o iau, scoțând cardul, pregătit să plătesc conform planului. Dar, tocmai când eram pe cale să o dau chelnerului, Ioana s-a aplecat spre el și i-a spus ceva la ureche. Nu am auzit ce.
Înainte să apuc să întreb, Ioana mi-a aruncat un zâmbet rapid și s-a ridicat. „Revin imediat,” a spus ea. „Trebuie doar să merg la baie.”
Am privit-o mergând, simțind cum stomacul îmi coboară în jos. Ceva nu era în regulă. Chelnerul mi-a dat nota de plată și inima mi-a sărit în piept când am văzut suma totală. Era de-a dreptul șocantă – mult mai mult decât mă așteptasem.
Am aruncat o privire spre baie, sperând că Ioana se va întoarce, dar nu a venit.
Minutele au trecut. Chelnerul stătea acolo, așteptând. Cu un oftat, am dat cardul, înghițind dezamăgirea. Ce tocmai se întâmplase? Chiar m-a lăsat?
Am plătit, simțind un nod în stomac. Când mă îndreptam spre ușă, o undă de frustrare și tristețe m-a cuprins. Tot ce îmi doream era o șansă de a ne reconecta, să vorbim ca niciodată înainte. Iar acum, simțeam că am fost folosit pentru o cină gratis.
Dar chiar când ajungeam la ușă, gata să plec, am auzit un sunet în spatele meu.
M-am întors încet, nefiind sigur ce aveam să găsesc. Stomacul îmi era încă strâns, dar când am văzut-o pe Ioana acolo, mi-a tăiat respirația.
Ținea un tort uriaș în mâini, zâmbind ca un copil care tocmai făcuse o farsă genială, iar în cealaltă mână avea un buchet de baloane care se legănau ușor deasupra capului ei. Am clipit, încercând să înțeleg ce se întâmplă.
Înainte să pot spune ceva, Ioana m-a privit cu un zâmbet larg și a spus: „O să fii bunic!”
Un moment am stat acolo, năucit, mintea mea încercând să ajungă din urmă cuvintele ei. „Bunic?” am repetat eu, simțindu-mă ca și cum aș fi ratat ceva mare.
Am simțit cum vocea mi se strânge. Era ultimul lucru la care mă așteptam și nu știam dacă am înțeles bine.
Ea a râs, ochii îi străluceau cu aceeași energie nervoasă pe care o avusese la cină. Doar că acum, totul avea sens. „Da! Am vrut să te surprind,” a spus ea, făcând un pas mai aproape și ridicând tortul ca pe un trofeu. Era alb, cu glazură albastră și roz, iar deasupra, în litere mari, scria „Felicitări, bunicule!”
Am clipit din nou, încă încercând să înțeleg ce se întâmpla. „Așteaptă… ai organizat asta?”
Ea a dat din cap, iar baloanele se legănau ușor în mâinile ei. „Am lucrat cu chelnerul tot timpul! Am vrut să fie special. De aceea am tot dispărut – nu te-am lăsat, îți jur. Am vrut să îți ofer surpriza vieții tale.”
Am simțit cum pieptul mi se strânge, dar nu era din dezamăgire sau supărare. Era altceva, ceva cald.
M-am uitat la tort, la fața Ioanei, și totul a început să se așeze. „Ai făcut toate astea pentru mine?” am întrebat, aproape șoptind, încă simțind că sunt într-un vis.
„Desigur, Radu,” a spus ea, vocea ei devenind mai blândă. „Știu că am avut diferențe, dar am vrut să faci parte din asta. O să fii bunic.”
Ea a făcut o pauză, mușcându-și buza, ca și cum nu știa ce reacție voi avea. „Am vrut să îți arăt cât de mult îmi pasă.”
Cuvintele ei m-au lovit din plin. Ioana nu fusese niciodată genul care să își deschidă inima, iar acum, ea încerca să pună punte între noi. Mi-am simțit gâtul strâns și am căutat cuvintele potrivite. „Nu știu ce să spun…”
„Nu trebuie să spui nimic,” a spus ea, ochii ei fixându-se în ai mei. „Am vrut doar să știi că vreau să faci parte din viața noastră. Din viața mea. Și din viața bebelușului.”
Ioana a scos un oftat, iar eu am știut că nu a fost ușor pentru ea. „Știu că am avut o perioadă dificilă, Radu. Nu am fost copilul cel mai ușor. Dar… m-am schimbat. Și vreau să fii parte din această familie.”
Pentru un moment, am stat doar uitându-mă la ea, inima mi se umplea de sentimente pe care nu mi le lăsasem să iasă ani de zile. Distanța și tensiunea dintre noi – totul părea să dispară în acel moment.
Nu mai conta cine a fost la cină sau tăcerile de mai devreme. Tot ce conta era că ea era aici, în fața mea, oferindu-mi acest cadou incredibil. „Ioana… nu știu ce să spun. Nu mă așteptam la asta.”
„Nici eu nu mă așteptam să fiu însărcinată!” a spus ea, râzând, iar pentru prima dată în mulți ani, râsul ei nu era forțat. Era real. „Dar uite-ne aici.”
Nu am putut să mă abțin. Ceva s-a rupt în mine, și am pășit înainte, tragând-o într-o îmbrățișare.
Ea s-a încordat o clipă, probabil la fel de surprinsă ca și mine, dar apoi s-a relaxat. Am stat acolo, ținându-ne în brațe, baloanele legănându-se deasupra noastră, tortul strivit între noi, și pentru prima dată în mult timp, m-am simțit ca și cum mi-aș fi recăpătat fiica.
„Sunt atât de fericit pentru tine,” am șoptit în părul ei, vocea mea fiind plină de emoție. „Nu ai idee cât de mult înseamnă asta pentru mine.”
Ea s-a retras ușor, ștergându-și ochii, dar zâmbind în continuare. „Și pentru mine înseamnă mult. Îmi pare rău că am fost distantă. Nu știam cum să… cum să revin după tot ce s-a întâmplat. Dar sunt aici acum.”
Am dat din cap, neîncredințându-mă să vorbesc încă. Pieptul meu simțea că o să explodeze și tot ce am putut să fac a fost să-i strâng mâna, sperând că înțelege cât de mult înseamnă acest moment.
Ea a zâmbit, uitându-se la tortul din fața noastră. „Cred că ar trebui să plecăm înainte să ne dea afară,” a glumit ea, vocea mult mai ușoară acum. „Probabil că asta este cea mai ciudată veste de bunic pe care au primit-o vreodată.”
Am râs, ștergându-mi ochii cu dosul mâinii. „Da, probabil.”
Am luat tortul și baloanele, iar pe măsură ce ieșeam din restaurant, ceva în mine se schimbase.
Era ca și cum toți anii aceștia de distanță, de sentiment că nu îmi găsesc locul în viața ei, dispăruseră. Nu mai eram doar Radu. O să fiu bunicul copilului ei.
Pe măsură ce ieșeam în aerul răcoros al nopții, am privit-o pe Ioana, simțindu-mă mai ușor decât în ultimii ani. „Deci, când e marele eveniment?” am întrebat, lăsând în sfârșit entuziasmul să își facă loc.
Ea a zâmbit larg, ținând baloanele strâns în mâini. „În șase luni. Ai destul timp să te pregătești, bunicule.”
Și așa, zidul dintre noi s-a dărâmat. Nu eram perfecți, dar eram ceva mai bun; eram familie.