Demult, într-o iarnă, mi-am trimis copilăria să se dea cu sania. Nu s-a mai întors…
„Du-mă saniuţă cu tălpici de lemn,
Într-un colţ de lume unde te îndemn…
Pe un deal, departe, nalt şi-nzăpezit,
Pe unde mi-e dor şi-am copilărit.
Urcă-mă pe podul cald de scândurele,
Şi zboară cu mine prin iernile grele,
Să mă duci degrabă unde imi doresc,
Înapoi prin ani, să mai copilăresc!
Lasă- mă acolo dar să stai cu mine,
Ce m-aş face eu, iarna, fără tine???
Să urcam pe deal şi cu-n fluierat,
Să adunăm în fugă copiii din sat!
Să ne tăvălim, bobul să-l formăm,
Peste derdeluşi cu toţi să zburăm!
Şi cand vine timpul sa ne odihnim,
Omul de zăpadă să îl construim!
În râsete şi glume şi uzi pân’ la piele,
Treceau multe zile, cum să uit de ele??
Când intram în casă serile tarziu,
Era întuneric şi satul pustiu!
Mama mă-aştepta cu turte pe plită,
Însă eu picam frântă… obosită!
Urmatoarea zi o luam de la- nceput,
Iernile de-atunci cum pot sa le uit???
Scriu acum pe coală şi… Doamne, mi-e dor…
Scrisul l-aş lăsa, acolo să zbor!
Să mă-ntorc prin ani în iernile curate,
Şi-un gand mă trezeste, ştiu că nu se poate…
Săniuţa mea cu tălpici de lemn,
Din copilărie, nu mai pot s-o chem!
A rămas acolo într-un vis trecut,
De care mi-e dor şi nu pot sa-l uit!”
Teodora Dumitru
