Noi Il alungam, mereu, pe Dumnezeu prin faptele noastre. Dar daca ne caim, daca ne pare rau cu adevarat si daca nu mai repetam pacatul, Dumnezeu, intotdeauna prezent, ne iarta indata si ne ajuta.
Sunt foarte multe persoane care au gresit fata de Dumnezeu si au fost iertate, incepand cu cei doi mari apostoli Petru si Pavel. Pavel prigoneste cumplit, la inceput, Biserica lui Hristos, apoi se intoarce la Dumnezeu si Dumnezeu il face vas ales al Sau. Petru, care a fost totdeauna cu El si I-a fagaduit ca-L va insoti pana la trecerea in nefiinta, la un moment dat a jurat ca nu-L cunoaste pe Iisus. Si a fost iertat, dar a plans toata viata lui pentru aceasta tagada, scrie altarulcredintei.md.
In istoria de doua mii de ani a crestinismului au fost multe cazuri cunoscute, dar mai multe necunoscute, nespuse, nemarturisite, care se petrec in constiinta fiecarui om. Stim ca Dumnezeu exista si ca este de fata, si totusi suntem mincinosi, suntem fatarnici. Si cine stie cum ne vine un gand din partea lui Dumnezeu si ne caim, ne pare rau, Dumnezeu ne iarta, si intram din nou in relatii normale cu El.
In aceasta lume foarte variata, foarte pestrita, fiecare are problemele lui cu Dumnezeu. Unii pacatuiesc toata viata lor. De altii se indura Dumnezeu, le da un gand mare de cainta pentru viata lor ticaloasa si se indreapta. Nu putem sti insa daca ni se da aceasta sansa, acest gand… Nu trebuie sa asteptam.
Fiecare are relatia lui personala cu Dumnezeu. Nu exista un sablon prin care sa se mantuiasca oamenii. Toti suntem pacatosi, dar trebuie sa avem, din cand in cand, aceasta intoarcere catre sine, pentru ca toti suntem in lipsa. Sa ne caim, cu constatarea sincera ca suntem nevrednici. Dumnezeu nu ne face procese, cum ne fac oamenii, ci ne primeste cu toata dragostea. Dragostea lui Dumnezeu este mai presus decat orice dragoste lumeasca. Si daca ajungem sa intelegem aceasta bunatate a lui Dumnezeu, chiar daca suntem cazuti, chiar daca am ajuns la un nivel josnic de viata, sa ne intoarcem spre Dumnezeu, sa-I cerem iertare, dar o iertare profu-nda, cu lacrimi, cu cainta, si Dumnezeu ne va ierta indata. Niciodata nu suntem singuri, ci totdeauna cu Dumnezeu. Dumnezeu este pretutindeni si este cu atat mai prezent in viata noastra, cu cat Il chemam mai des.
Este o rugaciune pe care o spune monahul, o rugaciune de invocare a numelui lui Dumnezeu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mantuieste-ma pe mine pacatosul”. Aceasta rugaciune suntem datori, dupa randuiala, sa o spunem mereu. Si incet-incet, aceasta datorie se transforma intr-o chemare de dragoste, pentru ca suntem foarte apropiati de Dumnezeu si Dumnezeu trebuie sa locuiasca in noi. Si daca aceasta chemare este facuta staruitor mai mult timp, rezultatele ei sunt foarte placute.
Se produce o caldura duhovniceasca in fiinta noastra, ne creste credinta in Dumnezeu, ne sporeste dragostea pentru Dumnezeu, dragostea pentru oameni si pentru natura. Aceasta dragoste care vine din inima vine din partea lui Dumnezeu. Ne patrunde sentimentul de traire in Dumnezeu. Asa cum traieste pestele in apa, asa traieste monahul in Dumnezeu, intr-o atmosfera in care te simti deplin in Dumnezeu. Ma refer la monahii care traiesc dupa randuiala lui Dumnezeu, pentru ca nu totdeauna te poti mentine in aceasta stare. Si peste noi, monahii, napadesc tot felul de valuri ale vietii pamantesti. Practic, nu suntem deloc oameni ceresti, desi am vrea sa fim, si ne straduim, prin chemarea lui Dumnezeu in viata noastra, ca prin El sa devenim fiinte nesingure, fiinte cu Dumnezeu. Daca reusim sa-I facem loc lui Dumnezeu in noi, cu atat mai bine pentru noi, ca si pentru cei din jurul nostru.
Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia si dragostea, insusirile trairii ortodoxe, Editura Fu-ndatia Traditia Romaneasca, Bucuresti, 2002, p.93
