Sunt cateva intrebari care tot apar in viata oricarui om, precum: “Ce ai mancat azi?”, care se transforma uneori la maturitate in “Ce mancam azi?”; “Ce vrei sa te faci cand vei fi mare?”; “Te casatoresti cu mine?”; “Duci tu gunoiul?”
Fiecare intrebare produce, in felul ei si in diverse stadii ale vietii, o presiune, scrie catchy.ro.
A doua intrebare, cea cu meseria, mi-a fost pusa deseori in copilarie. Initial, nu am avut un raspuns, dar parca toata lumea avea unul si a trebuit sa gasesc si eu repede ceva. Asa ca, ba ziceam ca vreau sa devin Madalina Manole, ba scriitoare. Cel mai mult imi placea, de fapt, sa citesc, dar mi s-a spus ca sa fii cititoare nu este o meserie adevarata. Pacat! E nedrept ca nu ii alocam literaturii meritul pe care il are pentru ca (unora dintre noi) ne formeaza caracterul.
Cumva, in cariera mea de elev am avut foarte multi profesori nedrepti, incompetenti, fauritori de complexe si frustrari, care au contrastat cu trei dintre ei foarte buni. Prin facultate, m-am trezit spunandu-mi in gand in timpul unui curs: “Cand o sa fiu eu profesoara, nu o sa le fac niciodata asta studentilor mei”. La scurt timp, m-a rugat o prietena sa ii tin locul la o meditatie. Am avut norocul de un elev atat de bun, ca mi-a confirmat ca asta aveam sa fac toata viata: sa predau si sa iubesc copiii. Asadar, mi-a luat vreo douazeci de ani si ceva, dar am gasit raspunsul cert la cea de-a doua intrebare.
Nu mi-am pus niciodata insa intrebarea daca sa devin doctor care nu salveaza vieti, desi este o etapa aproape fireasca in cariera de profesor.
Asa ca m-am inhaitat repede. Am ignorat orice sfat care zicea ceva de genul “alegeti coordonatorul ca si cum te-ai casatori cu el!”. Am ignorat acest sfat si cand m-am casatorit, daramite cand am ales coordonatorul. Aveam o idee despre ce voiam sa cercetez, am propus si gata, in doi timpi si trei miscari eram inscrisa. Cand le zici oamenilor ca esti doctorand, ai parte de reactii foarte diferite: unii te compatimesc si iti ureaza rabdare, altii te respecta mai mult pentru zel si sacrificiul timpului tau dedicat stiintei, altii incep sa se miorlaie ca trece timpul, iar tu, in loc sa faci copii, nu mai termini cu scoala, cu invatatul de chestii inutile. A ajuns sa imi displaca oricare dintre cele trei reactii.
In primii doi ani, am avut o viata de doctorand acceptabila. Citeam mult, ma entuziasmam la fiecare descoperire cat de mica, imi colcaiau in capsor idei noi.
Mi se corecta si modifica fiecare virgulita (mai ales din bibliografie), dar entuziasmul meu si increderea in competenta coordonatorului erau prea intense, cat sa ma ingrijorez vreun pic.
Am inceput sa traiesc o alta etapa: sa ma invinovatesc. Incepand cu al doilea an, cand aveam de prezentat doua articole, am trait momente ridicole: absenta totala a sustinerii din partea coordonatorului si jigniri spuse cu un vocabular neologic, de fata cu ceilalti membri, debutul unor tipete nelalocul lor si acuzatii asupra mea. Am fost chiar certata fiindca am acceptat sa lucrez la universitate, sa predau un curs care imi procura corpus pentru teza, am fost certata ca mi s-au recomandat carti de catre alt profesor. Am fost certata pentru virgulele din bibliografie, pentru alegerile bibliografice (virgulele si bibliografia vor fi laitmotivul destainuirii mele). Am fost chiar certata si s-a tipat la mine de fata cu ceilalti colegi de serviciu. Odata, am avut parte si de un dialog suprarealist:
“- Textul de la capitolul X este bun si potrivit, dar nu ai scris sursa. Cum poti sa fii atat de ignoranta?! Ma spetesc aici sa iti citesc tie noptile…
– Nu am scris sursa pentru ca eu sunt sursa.
– A…eh, da, dar tu chiar crezi ca ai descoperit America?!”
Aproape ca m-am amuzat, ceva bun putea fi foarte usor rau, iar “descoperirea Americii” in epoca noastra nici nu este considerata o realizare, dimpotriva.
Insa eu, ca un om ciudat, dornic parca de chin, ma invinovateam pe mine. Ca nu sunt suficient de buna. Ca nu ma ridic la expectantele stimabilului. Ca, desi sunt o profesoara buna, sunt o studenta proasta. Toate mi le aduceam mie ca vina. Poate chiar nu sunt facuta pentru o astfel de cercetare. Toate invinuirile si gandurile urate despre mine le-am carat ca pe o corvoada datatoare de cosmaruri vreme de 8 ani. O-p-t ani din viata mea mi-am auzit jigniri, mi s-a subestimat munca, mi s-au adresat cuvinte dure, de parca eram intr-o relatie am0roasa toxica. “Paradoxal”, am avut parte si de o relatie am0roasa toxica simultan (vreo 4 ani). Insa an de an, ma straduiam sa fiu mai buna, sa ii multumesc pe toti. Speram sa termin si ma intrebam de ce tot dau eu peste oameni care imi fac rau, de ce le fertilizez eu rautatea oamenilor care isi pot folosi autoritatea de orice fel asupra mea.
In toti acesti opt ani, am facut o multime de lucruri: am divortat, am facut terapie, am cutreierat jumatate de lume, am pornit la un nou drum cu un om bun, am mai facut un master in strainatate, am invatat germana, am publicat o carte despre 4buzul emotional, am predat in trei tari, am alergat maratoane numai cu gandul la virgule. Cu toate acestea, nu imi era evidenta solutia. Excelam in a fi insuficient de buna. Mi se parea ca merit pe deplin un premiu pentru “cel mai prost doctorand”. Acceptam in continuare sa ma chinuiesc nopti intregi, sa ma car in avioane, trenuri, autobuze, spre scoala, cu carti, sa modific virgulele din nou, sa reordonez aceeasi bibliografie, sa scriu sub-capitole pe care nu mi le doream, sa aduc teza la o forma in care eu nu ma mai regaseam si care, pana la urma, nu era apreciata oricum. Dimpotriva. Acceptam sa fiu jignita, sa cred in jignirile aduse, sa imi pierd entuziasmul de a cerceta si de a scotoci intr-un domeniu care ma interesa si chiar ma pasionase alte dati, sa ma indarjesc si sa imi apreciez studentii mai mult, sa ma port cu ei exact cum eu nu aveam parte.
Acceptam sa fac orice fel de compromisuri de la stiinta pana la demnitate. Nu mai conta ca modificasem totul fara voia mea in continutul tezei, nu mai conta ca mi se tipau cu resturi de saliva cuvinte pe care nu le merita nici macar un sofer incapabil sa parcheze, tipete si jigniri in cladiri atinse de Rosetti, Kogalniceanu si alti oameni, acum statui. Cu toate acestea, nu mai conta nimic, voiam doar sa termin. Am avut chiar pre-sustinerea intr-o buna zi (parcursesem doi dintre cei patru pasi finali). “Incepea sa se termine”, credeam eu. Insa, acolo, la pre-sustinere am trait cele mai ridicole si umilitoare momente (iar un om 4buzat ca mine are standarde foarte joase in ceea ce priveste umilinta). Insa voiam sa termin, nu-i asa?
Cred ca am o obsesie dusa spre nebunie, vreau sa termin orice incep: o carte, un film, mancarea din farfurie, un mariaj defectuos etc.
De aceea, poate imi doream atat de mult sa termin acest vis urat numit “doctorat”. De aceea, ma aflam in sala aceea plina de tipete la pre-sustinere. Insa, de data aceasta, ma uitam doar spre usa. De data aceasta, aveam un déja-vu, stiam ca nu era sanatos pentru mine, pentru nimeni. Stiam ca nu era drept ce mi se intampla, era chiar si neadevarat uneori, si ma uitam spre usa cu jind, ca un catelus neplimbat. Dar nu am avut curaj sa plec. Am plecat doar privirea si am acceptat din nou ce mi se dadea. Am iesit cu ochii inlacr1mati si i-am urmarit cu privirea mersul teatral si dezgustul fata de mine. In noaptea aceea am visat o reconstituire a momentului, insa, in vis, ii opream mersul si ii spuneam cu tarie si aproape ura: “Stiti, eu intr-o buna zi voi deveni doctor din asta care nu salveaza vieti, insa dumneavoastra nu veti deveni niciodata om!”.
Au urmat zile intregi de agonie, o luna, ca o perioada in care stii ca urmeaza o despartire, in care stii ca este buna pentru tine, dar doare, iar durerea nu poate fi ameliorata cu nicio ciocolata din lume.
Insa intr-o zi am renuntat. Dupa opt ani de tortura, exact pe ultima suta de metri, am renuntat. M-am dus cu zambetul pe buze la secretariat si mi-am semnat fuga, dar fara sa ma consider o clipa lasa. Pentru ca eu acum stiu ca sunt om. Pentru ca am energie si curiozitate cat sa fac doua alte doctorate, insa doar impreuna cu alti oameni. In ziua aceea, am plans de fericire. Adevarata. Probabil as fi fost mai putin fericita daca l-as fi terminat. Am fost chiar sa ma cantaresc, ca ma simteam cel mai usurat om din lume. Pluteam. Radeam din nimic. Eram aproape de atac de entuziasm.
De-a lungul vietii, am avut cateva momente din acestea cruciale in care mi s-a luat sau mi s-a contestat totul. Am pierdut casa, prieteni, sosete, dreptul de a ma apara, dreptul de a cerceta ce imi doream, tigaia preferata, statute. Insa am descoperit ca absolut nimeni, absolut niciodata, nu ma poate lua pe mine de langa mine, nu imi poate lua energia si curiozitatea. Oricat de contestate imi vor fi valorile, eu m-am nascut sa le predau tinerilor si sa ii incurajez, sa gasim impreuna la ce sunt ei buni, ce ii face sa le sticleasca ochii, fiindca sclipirea din ochii lor este hrana mea.
Dupa orice lectie grea, am invatat cate ceva. Problemele de sanatate m-au invatat ce important este sportul. Divortul m-a invatat cat de cat sa ma feresc de oamenii rai. Doctoratul m-a invatat ca virgulele din bibliografie sunt baza. Glumesc, am invatat cat de importanta este sustinerea elevului de catre profesor. Nu uit niciodata cand predau ca am fost si eu elev, am fost si eu student. Nu uit niciodata ca inteligenta emotionala este o parte esentiala in evolutia umana. Si am mai invatat ca dincolo de ceea ce unii, din exterior, numesc esec, tu poti vedea un drum sigur catre succes, numai ca tu trebuie sa fii alaturi de tine. Mereu.
