În fiecare vineri, casa mea mirosea a friptură, cartofi la cuptor și pâine proaspătă.

Nu pentru că era vreo sărbătoare. Nu pentru că aveam musafiri dragi. Ci pentru că soțul meu, Adrian, hotărâse că vinerea era seara lui cu băieții.

Șase bărbați. Uneori șapte.

Veneau pe la șapte, se așezau la masă, mâncau, beau, râdeau și plecau după miezul nopții.

Eu rămâneam cu vasele.

Mă numesc Elena, am 46 de ani și sunt căsătorită de 23 de ani.

Avem doi copii, amândoi plecați la facultate. Lucrez la o farmacie, opt ore pe zi, iar uneori și sâmbăta.

Când am început să organizăm serile de vineri, acum vreo cinci ani, chiar îmi făcea plăcere.

Îmi plăcea să avem casa plină. Îmi plăcea să gătesc. Îmi plăcea să-l văd pe Adrian fericit.

Dar, încetul cu încetul, ceva s-a schimbat.

La început, mă ajuta să pun masa.

Apoi a început să-mi spună ce să cumpăr.

După aceea, nici măcar nu mă mai întreba dacă sunt obosită.

— Elena, vineri vine și Sorin. Fă mai multe sarmale.

— Dar vineri lucrez până la șase.

— Și? Pune-le de joi la fiert.

Așa făceam.

Joi seara găteam până la unsprezece. Vineri dimineața plecam la serviciu, iar când mă întorceam, alergam să termin pregătirile.

La șapte fără zece eram încă în bucătărie, cu părul prins într-un coc, cu mâinile roșii de la spălat și cu șorțul pătat.

Iar Adrian deschidea ușa musafirilor, îmbrăcat frumos, odihnit, parfumat.

— Intrați, băieți! Elena a pregătit tot!

De parcă mâncarea apăruse singură pe masă.

De parcă eu nu existam decât atunci când cineva avea nevoie de ceva.

În vinerea aceea ploua.

Fusese o zi îngrozitoare la farmacie. O colegă lipsise, iar eu stătusem aproape zece ore în picioare.

Mă durea spatele. Mă durea capul.

Când am ajuns acasă, Adrian se uita la televizor.

— Ai luat bere?

— Da.

— Dar pâine?

— Da, Adrian.

— Vezi că vine și Mihai cu nevastă-sa. Să fie suficientă mâncare.

M-am uitat la el.

— Adrian, sunt foarte obosită. Poate săptămâna asta comandăm ceva?

Nici nu și-a întors privirea de la televizor.

— Iar începi? O dată pe săptămână vin și eu cu prietenii acasă. Nu cred că e mare lucru.

N-am mai spus nimic.

Am intrat în bucătărie și am început să curăț cartofii.

La șapte și jumătate, masa era pregătită.

Friptură de porc, cartofi, salată de murături, platouri cu aperitive și două prăjituri făcute de mine.

Bărbații au început să mănânce.

Eu încălzeam ultimul vas cu sos.

— Elena, adu niște pâine! a strigat Adrian.

Am dus pâinea.

— Elena, mai avem murături?

Am adus murături.

— Elena, unde-i muștarul?

Am adus și muștarul.

La un moment dat, m-am așezat și eu pe marginea unui scaun.

Era prima dată în seara aceea când stăteam jos.

Atunci Sorin, unul dintre cei mai vechi prieteni ai soțului meu, a ridicat paharul gol.

A pocnit de două ori din degete.

— Hei, doamna! Mai adu o bere!

Câțiva au râs.

Eu am rămas nemișcată.

— Poftim? am întrebat.

Sorin a mai pocnit o dată din degete.

— Servirea, vă rog! Masa șase!

Și a început să râdă în hohote.

M-am uitat spre Adrian.

Așteptam să spună ceva.

Orice.

Să-i spună prietenului lui că nu e frumos.

Să-i spună că sunt soția lui.

Dar Adrian a râs și el.

— Hai, Elena, nu te supăra! Vezi că oamenii mor de sete!

Nu știu de ce tocmai atunci m-a durut atât de tare.

Poate pentru că eram obosită.

Poate pentru că, după 23 de ani de căsnicie, omul lângă care îmbătrâneam nu mai vedea în mine decât o femeie care trebuia să aducă bere.

M-am ridicat.

Am luat paharul lui Sorin și l-am pus pe masă.

— Frigiderul este în bucătărie. Berea e pe raftul de jos.

Sorin s-a uitat mirat la mine.

— Vai, dar ce sensibilă ești!

Adrian a oftat.

— Elena, pentru Dumnezeu, era o glumă!

M-am uitat la el și am spus încet:

— Știu. Numai că eu nu mai râd.

Apoi am ieșit din sufragerie.

În noaptea aceea, după ce au plecat musafirii, am găsit masa plină de farfurii murdare, pahare, șervețele mototolite și resturi de mâncare.

Adrian dormea deja.

Am început să strâng.

Din obișnuință.

Am pus trei farfurii în chiuvetă, apoi m-am oprit.

M-am sprijinit cu ambele mâini de marginea mesei.

Și am început să plâng.

Nu tare.

Nu cu suspine.

Ci în liniștea aceea în care plâng femeile care au obosit să explice de ce le doare.

Mi-am amintit de mama.

Când eram mică, o vedeam mereu în bucătărie. De Crăciun, de Paște, la zile de naștere.

Toată lumea mânca, râdea, se bucura.

Mama era ultima care se așeza la masă.

Uneori, când termina treaba, nici nu mai rămânea mâncare caldă pentru ea.

Într-o zi am întrebat-o:

— Mamă, tu de ce nu stai niciodată cu noi?

Mi-a mângâiat părul și mi-a răspuns:

— Lasă, mamă, important e să vă fie vouă bine.

Aveam zece ani și mi se părea un răspuns frumos.

La 46 de ani, în bucătăria mea, am înțeles câtă tristețe putea să încapă în acele cuvinte.

Am lăsat vasele acolo.

Pentru prima dată în cinci ani.

Și m-am dus la culcare.

Sâmbătă dimineața, Adrian a intrat în bucătărie.

— Ce-i cu dezastrul ăsta?

Beam cafeaua la masă.

— Vasele de aseară.

— Păi și de ce nu le-ai spălat?

— Pentru că eram obosită.

S-a uitat la mine de parcă vorbeam într-o limbă străină.

— Bine, dar nu puteai să le lași așa!

Am pus ceașca jos.

— Adrian, știi ce m-a durut aseară?

— Iar povestea cu Sorin? Hai, Elena, omul a glumit.

— Nu Sorin m-a durut cel mai tare.

A tăcut.

— Tu m-ai durut.

Pentru o clipă, părea că vrea să spună ceva.

Apoi a ridicat din umeri.

— Exagerezi.

Atunci am înțeles că, dacă mai încercam să explic, aveam să aud același cuvânt.

Exagerezi.

Așa că nu am mai explicat.

— Vinerea viitoare nu gătesc, i-am spus.

A râs.

— Sigur. Vedem noi.

În săptămâna următoare, mi-am făcut un plan.

Nu unul de răzbunare.

Nu voiam să-l umilesc pe Adrian în fața prietenilor.

Voiam doar să înțeleagă cum se simte să fii invizibil în propria casă.

Luni am sunat-o pe prietena mea, Cristina.

— Mai e valabilă invitația aceea la pensiune?

— Care invitație?

— Weekendul la munte. Cel despre care îmi vorbești de trei ani.

Cristina a tăcut o secundă.

— Elena, vorbești serios?

— Foarte serios.

— Dar Adrian?

— Adrian are musafiri vineri.

Am auzit-o râzând.

— Și tu?

M-am uitat spre bucătărie.

— Eu am liber.

Vineri dimineață mi-am pregătit o geantă mică.

Două bluze, o pereche de pantaloni, o carte pe care încercam să o termin de șase luni.

La ora patru, când Adrian s-a întors acasă, m-a găsit îmbrăcată de plecare.

— Unde te duci?

— La munte, cu Cristina.

— Cum adică la munte?

— Plecăm pentru două zile.

S-a uitat spre bucătărie.

— Dar diseară vin băieții!

— Știu.

— Și mâncarea?

— În frigider sunt ouă, brânză și roșii. Sau puteți comanda.

A rămas cu gura întredeschisă.

— Elena, nu poți să faci asta!

— De ce?

— Pentru că vin oamenii!

Mi-am luat geanta.

— Atunci ai grijă să se simtă bine.

Când am ajuns la ușă, m-a strigat:

— Și ce le spun?

M-am întors.

— Adevărul. Că soția ta a plecat să se odihnească.

La șapte și jumătate, telefonul meu a început să sune.

Eram deja la pensiune, cu Cristina, într-o cameră mică, din care se vedeau munții.

Primul apel a fost de la Adrian.

Nu am răspuns.

Apoi a venit un mesaj.

„Unde sunt platourile?”

I-am scris:

„Nu există platouri.”

După zece minute:

„Sorin întreabă dacă ai lăsat ceva pregătit.”

Am răspuns:

„Spune-i să pocnească din degete. Poate apare ceva.”

Cristina a citit mesajul peste umărul meu și a izbucnit în râs.

Eu am zâmbit.

Dar, după câteva clipe, mi-au dat lacrimile.

— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat ea.

— Nimic. Doar că e prima vineri după cinci ani în care nu trebuie să mă grăbesc nicăieri.

Cristina m-a luat în brațe.

— Elena, tu știi când ai fost ultima dată undeva doar pentru tine?

Am încercat să-mi amintesc.

Nu am putut.

Sâmbătă seara m-a sunat fiica mea, Mara.

Are 21 de ani și studiază la Cluj.

— Mamă, ce-ai făcut cu tata?

M-am speriat.

— De ce?

— M-a sunat să mă întrebe cum se face piureul.

Am început să râd.

— Și i-ai spus?

— Da. Dar mi-a zis că i-a ieșit ca lipiciul.

Am râs amândouă.

Apoi Mara a devenit serioasă.

— Mamă, pot să-ți spun ceva?

— Sigur, iubita mea.

— Când eram mică, îmi plăcea vinerea. Veneau musafirii, era gălăgie, casa era plină.

— Știu.

— Dar îmi amintesc că tu nu stăteai niciodată cu noi.

Am tăcut.

— Îmi amintesc că odată te-am întrebat dacă vii să te uiți la film cu mine și mi-ai spus că trebuie să speli vasele.

Mi s-a strâns inima.

— Îmi pare rău, Mara.

— Nu, mamă. Eu vreau doar să-ți spun că mă bucur că ai plecat la munte.

Am început să plâng.

— De ce, iubita mea?

— Pentru că meriți și tu să fii fericită. Nu doar să ai grijă ca noi să fim.

Cuvintele ei m-au urmărit toată noaptea.

Duminică după-amiază m-am întors acasă.

Mă așteptam să găsesc bucătăria într-o stare dezastruoasă.

Dar era curată.

Masa era ștearsă.

Vasele erau spălate.

Pe aragaz era o oală cu ciorbă.

Adrian stătea la masă.

Părea obosit.

— Ai ajuns, a spus.

— Am ajuns.

— Cum a fost?

— Frumos.

A dat din cap.

Apoi a împins spre mine un scaun.

— Stai puțin. Vreau să vorbim.

M-am așezat.

Pentru prima dată după mult timp, nu eram în picioare în timp ce el stătea jos.

— Vineri a fost un dezastru, a început.

Am zâmbit slab.

— Îmi imaginez.

— Am comandat pizza. Sorin s-a plâns că a venit rece. Mihai a vrut cafea. Am căutat zahărul zece minute. Am vărsat bere pe covor. După ce au plecat, am strâns aproape două ore.

A făcut o pauză.

— Și asta a fost doar o seară.

Nu am spus nimic.

— Tu faci asta în fiecare săptămână.

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.

Adrian și-a frecat mâinile.

— Sâmbătă am vrut să fac ciorbă. Am sunat-o pe Mara. Apoi pe mama. Am ars ceapa. Am spălat aragazul. Am început din nou.

A arătat spre oală.

— Nu știu dacă e bună.

— Nu contează, i-am spus.

— Ba contează. Pentru că am vrut să fac și eu ceva pentru tine.

M-am uitat la el.

— Adrian, eu nu voiam să faci ciorbă.

— Știu.

A coborât privirea.

— Voiam doar să mă vezi, am șoptit.

Atunci a început să plângă.

Nu îl mai văzusem plângând de la înmormântarea tatălui său.

— Elena, eu credeam că, dacă nu te plângi, înseamnă că ești bine.

— M-am plâns, Adrian. Doar că nu m-ai ascultat.

A dat din cap.

— Ai dreptate.

Apoi a spus ceva ce aș fi vrut să aud cu ani în urmă:

— Îmi pare rău că te-am lăsat singură în toate lucrurile astea. Și îmi pare rău că am râs când Sorin te-a umilit.

Mi-am șters lacrimile.

— Nu vreau să mai fiu servitoarea nimănui în casa mea.

— Nici nu trebuie.

— Și nu vreau să faci lucrurile două săptămâni, apoi să revii la fel.

M-a privit drept în ochi.

— Atunci spune-mi ce trebuie să schimbăm.

Am rămas mult timp la masă în ziua aceea.

Am vorbit despre lucruri pe care le ascunseserăm sub covor ani întregi.

Despre oboseala mea.

Despre nepăsarea lui.

Despre cum iubirea poate să existe într-o casă și totuși unul dintre oameni să se simtă singur.

Vinerea următoare, Sorin a venit din nou.

Dar de data aceasta, Adrian pregătise masa.

Nu era nimic spectaculos.

Niște sandvișuri, două platouri cumpărate și băuturi puse la rece.

Eu stăteam pe canapea, citind.

La un moment dat, Sorin și-a ridicat paharul.

— Ia uite, Elena, astăzi nu ne mai servești?

Înainte să răspund, Adrian s-a ridicat.

— Sorin, vino puțin cu mine.

L-a dus în bucătărie.

Am auzit doar câteva cuvinte.

— În casa asta nu mai vorbești așa cu soția mea.

Sorin a încercat să glumească.

Adrian nu a râs.

Câteva minute mai târziu, Sorin s-a apropiat de mine.

— Elena, îmi cer scuze pentru vinerea trecută. Am fost nesimțit.

M-am uitat la el.

— Da, ai fost.

A dat din cap.

— Ai dreptate.

Apoi s-a dus să-și ia singur o bere.

Nu a fost o scenă spectaculoasă.

Nimeni nu a aplaudat.

Dar pentru mine a însemnat enorm.

Au trecut șase luni de atunci.

Nu, Adrian nu a devenit peste noapte soțul perfect.

Uneori uită să pună rufele la spălat.

Alteori lasă vase în chiuvetă.

Dar acum le vede.

Și, mai ales, mă vede pe mine.

Vinerea nu mai este seara în care gătesc pentru șapte bărbați.

Uneori ieșim împreună.

Alteori ne întâlnim cu prietenii și fiecare aduce câte ceva.

Iar uneori stăm doar noi doi, pe canapea, cu o pizza și un film vechi.

Săptămâna trecută, Adrian a venit acasă cu un buchet de flori.

Nu era ziua mea.

Nu era aniversarea noastră.

— Pentru ce sunt? l-am întrebat.

A zâmbit.

— Pentru că am trecut pe lângă florărie și m-am gândit la tine.

Am luat florile și l-am îmbrățișat.

Nu pentru că florile ar fi șters cei cinci ani în care mă simțisem invizibilă.

Ci pentru că, în sfârșit, începuse să înțeleagă.

Seara, în timp ce puneam florile într-o vază, mi-am amintit din nou de mama.

De mâinile ei obosite.

De farfuria ei, mereu ultima.

De vorbele pe care mi le spusese când eram copil:

„Important e să vă fie vouă bine.”

Am luat telefonul și am sunat-o.

Mama are acum 74 de ani.

— Ce faci, mamă?

— Uite, spăl niște vase, draga mea.

Am zâmbit cu lacrimi în ochi.

— Lasă-le, mamă.

— Cum să le las?

— Lasă-le și vino duminică la mine. Gătește Adrian. Noi două stăm de vorbă.

Mama a început să râdă.

— Adrian gătește?

— Da, mamă. Și să știi că îi iese ciorba din ce în ce mai bună.

A tăcut câteva clipe.

Apoi mi-a spus încet:

— Ce bine, mamă, că ai pe cineva care să aibă grijă și de tine.

M-am așezat pe marginea patului și am început să plâng.

Pentru că, uneori, o femeie nu are nevoie de cadouri scumpe, de vacanțe sau de promisiuni mari.

Are nevoie să fie întrebată dacă a mâncat.

Dacă este obosită.

Dacă are nevoie de ajutor.

Are nevoie să știe că nu este iubită doar pentru ceea ce face, ci și pentru ceea ce este.

Și poate cea mai dureroasă singurătate nu este atunci când nu ai pe nimeni lângă tine, ci atunci când ai o casă plină de oameni și nimeni nu observă că tu ai obosit.

Eu am avut nevoie de o vineri în care să plec de acasă ca soțul meu să înțeleagă asta.

Dar mi-aș fi dorit să nu fie nevoie.

Pentru că o femeie nu ar trebui să ajungă la capătul puterilor ca să primească respectul pe care îl merită în fiecare zi.

Author

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *