Era trecut de 11 noaptea când m-am urcat în autobuzul 182. Veneam de la muncă, obosit, cu gândurile lipite de geamul rece. Tot orașul părea adormit. În autobuz mai erau doar două persoane: o femeie cu căști, adormită, și un bătrân care coborâse cu o stație înainte.
La Piața Rahova, femeia a coborât. Am rămas singur. Doar eu și șoferul. Și motorul care toarce liniștit, ca un ceas care nu se grăbește.
La următoarea stație, autobuzul s-a oprit. Dar nimeni nu urca, nimeni nu cobora. Șoferul a închis ușile și a tras frâna de mână.
— Aici termin eu. Vii în față?
Am ezitat o secundă, dar m-am ridicat. Era un bărbat la vreo 60 de ani, cu mâini groase și ochi obosiți. Părea genul care a văzut multe, dar spune puțin.
— Nu te speria, nu te țin mult. Doar… îți pot pune o întrebare?
— Sigur, am zis.
— Ai spus azi cuiva că-l iubești?
M-am blocat.
— Nu… adică… n-am avut cui.
A oftat lung. S-a uitat în oglinda retrovizoare, ca și cum ar fi văzut o altă lume acolo.
— Azi se fac 12 ani de când fiul meu a murit. I-am spus ultima oară că-l iubesc când avea 8 ani. După aia… eram prea ocupat să fiu tată, să muncesc, să fiu dur. L-am certat. L-am împins să fie „bărbat”. Și într-o seară… n-a mai ajuns acasă.
A tăcut. Apoi s-a întors spre mine.
— Dacă ai pe cineva, spune-i. Nu mâine. Acum. N-ai idee câți oameni car noaptea care cred că mai au timp.
Am coborât fără să zic nimic. Mergeam spre casă cu pași grei, dar când am ajuns, i-am scris surorii mele: „Te iubesc.”
A răspuns imediat: „Ce-ai pățit?”
Am zâmbit.
— Nimic. Doar m-am trezit.
Pentru că uneori, cel mai important lucru pe care-l poți spune… e ceea ce amâni de prea mult timp.
