Nimeni nu îți spune cât de repede poate disparea cineva… chiar dacă încă respiră în fața ta. Mama era acolo, în fotoliul ei preferat, în halatul cu flori mov, privind pe fereastră cu același zâmbet blând. Dar nu mai era.
Demult începuse să uite. Întâi cheile. Apoi unde pusese sare. Apoi ce zi e. Apoi… cine sunt eu.
Îmi zicea „domnișoară” și îmi mulțumea pentru ceai. Uneori mă întreba dacă sunt noua îngrijitoare. Alteori îmi spunea: „Ai ochi ca băiatul meu. Nu l-am mai văzut de mult.”
Eu eram băiatul ei.
Plângeam în baie. Cu pumnii închiși și gura acoperită cu prosopul, să nu audă. Apoi ieșeam și zâmbeam larg, întrebând-o dacă vrea biscuiți.
Într-o zi de vară, am scos-o în grădină. Era liniște. Cer senin. Vânt cald. Stăteam amândoi pe bancă, fără să vorbim. Îi plăcea să rupă fire de iarbă. Să le frece între degete. Ca în copilărie.
La un moment dat, m-a privit lung și a zis:
— Mi-e dor de mirosul de lavandă. Băiatul meu avea mereu pe haine…
A închis ochii.
Am simțit că îmi explodează inima.
— Eu sunt, mamă. Eu sunt băiatul tău.
M-a privit lung. Apoi a zâmbit.
— Așa e… știam eu. Doar că mintea mea face glume proaste.
A fost ultima dată când a știut cine sunt.
După o lună, a plecat. Liniștit. În somn. Cu o floare de lavandă uscată pe noptieră.
Acum, în fiecare vară, plantez lavandă în curte. Și când îi simt mirosul, o aud în gând zicând:
„Ai ochi ca băiatul meu.”
Și îmi amintesc că, măcar o dată, s-a întors la mine. Cu un cuvânt simplu. Cu un zâmbet blând.
Uneori, iubirea înseamnă să accepți că omul tău nu te mai recunoaște… dar să-l iubești oricum.
Pentru că iubirea adevărată nu e legată de memorie. Ci de inimă.
Și mama mea… m-a iubit. Până la capăt. Chiar dacă mintea ei a obosit înaintea sufletului.
