Eram într-o zi în care totul părea că se destramă. Mă aflam în autobuzul 335, pe locul din spate, cu fruntea lipită de geam. Nu vedeam nimic. Nu voiam să văd. Tocmai îmi pierdusem locul de muncă după 9 ani. Partenera mea plecase cu altcineva cu două luni în urmă. Eram epuizat. Nu mai aveam bani, nici chef, nici curaj. Doar un gol apăsător care creștea cu fiecare stație.
Autobuzul era aglomerat. Lume grăbită, oameni cu sacoșe, copii care se țineau de bare. În fața mea, o fetiță de vreo 5 ani, cu o geacă roșie și părul prins în două codițe, își ținea mama de mână. Mă privea curioasă, cu ochi mari și senini.
Am încercat să zâmbesc politicos, dar probabil că mi-a ieșit un fel de grimasă tristă. Într-o stație, mama ei a început să caute ceva în geantă, iar fetița s-a desprins de ea, s-a apropiat de mine și mi-a întins o bomboană.
— Să nu mai fiți trist, a spus.
Am încremenit.
— Cum te cheamă? am întrebat, luând bomboana.
— Ilinca. Am 5 ani. Și mama spune că dacă vezi un om trist, trebuie să-l faci să zâmbească.
Am simțit cum ceva în mine se frânge. Dar nu de durere. Ci de recunoștință. Ca și cum cineva, într-o lume care nu mă mai vedea, îmi spunea că încă exist. Că încă merit o bomboană. Și un zâmbet.
Am deschis bomboana pe loc. Era cu mentă. Nu-mi plăcea menta. Dar în ziua aia, a fost cea mai bună aromă din lume.
— Mulțumesc, Ilinca, am zis.
Ea a zâmbit larg. Apoi mama ei a luat-o de mână și au coborât.
Am stat acolo, cu hârtia în palmă, minute în șir.
A doua zi, am făcut ceva ce nu mai făcusem de luni de zile: am ieșit din casă fără să mă grăbesc undeva. M-am oprit în parc. Am mâncat o plăcintă caldă. Am zâmbit unei bătrâne care mi-a spus „Să ai o zi frumoasă!”
Și totul a pornit de la o fetiță cu o bomboană.
Ilinca poate că nu-și va aminti niciodată ziua aia. Dar eu n-am s-o uit niciodată.
Pentru că într-o lume rece și grăbită, un copil mi-a oferit un gest mic, dar atât de viu, încât m-a învățat să cred din nou în oameni.
Azi, țin în portofel hârtia acelei bomboane. Ca să nu uit. Și poate, într-o zi, am să ofer și eu o bomboană unui om trist.
Și am să-i spun:
„Să nu mai fiți trist.”
