Avea obiceiul să scrie târziu, după ce casa adormea. În fiecare an, în aceeași zi — 15 aprilie — se așeza la biroul din colțul sufrageriei, stingea totul în jur și aprindea doar lampa cu abajur galben. Îl vedeam uneori cum stă în tăcere, cu un pahar de vin lângă el și privirea pierdută în foi albe. Nu l-am întrebat niciodată ce scrie. Era un fel de ritual al lui. L-am respectat.
Soțul meu, Victor, era un bărbat al tăcerilor. Nu pentru că nu știa să iubească, ci pentru că își trăia iubirea în gesturi mici: o cafea caldă dimineața, un bilețel în buzunar, o pătură așezată pe umerii mei în serile răcoroase. Nu își deschidea inima cu ușurință, dar era acolo, mereu.
Ne-am căsătorit tineri, am avut două fete, ne-am mutat de patru ori, am pierdut părinți, am crescut nepoți. Ne-am ținut de mână în tăcere mai mult decât am vorbit. Dar nu m-am îndoit niciodată că m-a iubit.
După ce s-a stins, am rămas cu tăcerile lui. Și cu biblioteca. Și cu biroul acela din colț.
Curățam într-o dimineață dulapul din sufragerie, când am dat peste o cutie de lemn legată cu o sfoară groasă. Nu era etichetată, dar avea ceva familiar. Am simțit că nu pot să o deschid imediat. Am așezat-o pe masă, am făcut o cafea și m-am întors. Am tăiat sfoara.
Înăuntru, zeci de plicuri identice. Toate scrise de mână, cu același titlu: „Pentru tine, 15 aprilie”. Fiecare era datat, în ordine, din 1981 până în 2021. Patruzeci de scrisori. Niciuna deschisă. Niciuna trimisă. Niciodată.
Am citit prima cu mâinile tremurânde.
„Dragostea mea, încă o dată n-am avut curaj să-ți spun. Încă o dată, am trecut pe lângă ziua asta fără să îți spun ce mi-a rămas în piept de atunci. Nu știu dacă o să-ți trimit vreodată scrisoarea asta. Dar poate că într-o zi, ai să le citești pe toate. Și poate ai să înțelegi.”
Fiecare scrisoare era aproape identică. În fiecare îmi povestea cum, în ziua de 15 aprilie, în urmă cu ani mulți, aproape că m-a pierdut. Eram logodiți, și ne certaserăm. Îi spusesem că nu știu dacă pot merge mai departe cu el. Că mă simțeam nelalocul meu. A fost o ceartă urâtă. I-am închis telefonul. El a venit pe ploaie la mine. A bătut la ușă și a spus: „Nu vreau să trăiesc fără tine.” L-am iertat. Ne-am căsătorit o lună mai târziu. Nu mi-am imaginat cât de mult l-a marcat acea zi.
Dar scrisorile… le scria în fiecare an în ziua aceea. Ca pe un legământ. Ca să își amintească să nu ia nimic de-a gata. Ca să nu uite că, în orice clipă, iubirea se poate frânge. Nu mi-a spus niciodată. Nu mi-a arătat niciuna.
Am citit câte una pe zi. Patruzeci de zile. Fiecare mă făcea să-l iubesc mai mult decât l-am iubit în viață. Pentru că în fiecare, găseam părți din el pe care nu le cunoscusem.
În ultima scrisoare, scrisă cu mâna tremurândă, scria doar atât:
„Dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt. Dar să știi că în fiecare an te-am ales din nou. Și din nou. Și din nou. Și aș fi făcut-o mereu.”
L-am așezat înapoi în cutie. Le-am legat cu o panglică albastră. Și le-am pus în bibliotecă, între volumele de poezie, acolo unde și-ar fi dorit.
Acum, când privesc în gol la colțul sufrageriei unde obișnuia să scrie, simt că n-am rămas singură. L-am descoperit din nou, prin cuvintele pe care n-a avut curajul să mi le spună cu voce tare.
Dar mi le-a spus.
În felul lui.
