Parcul acela nu s-a schimbat prea mult în ultimele șase decenii. Banca noastră era tot acolo — cu lemnul scorojit, vopseaua verde palidă și numele noastre încă zgâriate timid în colțul din spate. Veneam acolo în fiecare vară, de 60 de ani, cu speranța că într-o zi își va aminti. Sau că poate… nu uitase niciodată.
Ne-am cunoscut în 1964. Eu aveam 17 ani, el 19. El venea zilnic în parc cu o carte sub braț și un zâmbet ironic în colțul gurii. Eu mă așezam pe banca de lângă, prefăcându-mă că citesc, dar în realitate, nu făceam decât să-l urmăresc. Într-o zi, mi-a oferit un măr. „Pentru că ești mereu roșie în obraji când mă vezi”, mi-a spus. A fost primul meu sărut, prima iubire, prima dată când cineva m-a făcut să simt că lumea toată poate sta pe o bancă dintr-un parc.
Am fost împreună o vară întreagă. Ne scriam bilețele, ne țineam de mână și ne făceam planuri pe care le uitam imediat, doar pentru a le reinventa ziua următoare. Apoi, el a plecat. A primit o bursă în Canada, iar eu rămăsesem să-mi ajut mama bolnavă. Înainte să plece, mi-a spus:
„Te voi căuta. Și dacă nu reușesc, vino aici. În fiecare 1 august, la ora 11:00. Cândva, voi fi acolo.”
Am venit în fiecare an. Timp de 10 ani, am venit cu emoție, cu unghii roase și inima în gât. Apoi, cu mai puțin entuziasm. Apoi, din obișnuință. Într-un final, dintr-o liniște împăcată. M-am căsătorit, am avut copii, apoi nepoți. Soțul meu știa de această promisiune și, deși niciodată nu a comentat, înțelegea. Unele iubiri nu cer explicații. Doar acceptare.
Anul acesta, în 2024, am venit din nou. Cu părul alb, bastonul în mână și genunchii dureroși. M-am așezat pe bancă și am închis ochii. Nu mai așteptam pe nimeni. Dar tot nu puteam lipsi.
Când o mână caldă mi-a atins umărul, am tresărit. În fața mea stătea un bărbat înalt, slab, cu un baston asemănător și cu ochii aceia… aceiași ochi. Avea în mână un măr.
„Pentru că ești tot roșie în obraji”, mi-a spus.
N-am putut spune nimic. L-am atins pe obraz și am zâmbit. Îmi tremurau buzele.
„Ai venit…”
„Ți-am promis.”
Am stat pe banca noastră ore întregi. Am vorbit despre ce a fost, despre ce nu a fost și despre ce încă mai poate fi. Nu ne-am judecat pentru anii pierduți. Ne-am privit ca doi tineri care s-au găsit din nou, deși viața le-a dat direcții diferite.
Poate că nu ne vom mai revedea vara viitoare. Poate că acesta a fost ultimul nostru 1 august împreună. Dar acel moment a fost complet. Și uneori, e tot ce contează.
Pentru că unele promisiuni nu expiră niciodată. Și unele iubiri… nu mor niciodată.
