Am făcut poze cu fiecare mesaj de pe telefonul lui și cu fiecare captură de ecran.
Lumina lunii strălucea slab pe cheia pe care am apăsat-o într-un săpun moale. Am zâmbit în timp ce priveam amprenta clară lăsată de ea. Apoi am pus cheia la loc.
Jason avea să aibă parte de o mare surpriză vineri.
În ziua de vineri, am ajuns la adresa din mesajele lui cu trei ore înainte. Era o casă superbă, în stil „craftsman”, într-un cartier prin care trecuserăm odată împreună, visând că într-o zi vom locui acolo.
Am intrat cu cheia pe care o făcusem după amprenta din săpun și am cărat o cutie grea înăuntru.
În cutie era un teanc uriaș de hârtii. Tipărisem numeroase copii ale fiecărei capturi de ecran cu mesajele, transferurile și toate celelalte dovezi. Cu precizie, am scos paginile și le-am lipit pe pereți.
În scurt timp, sufrageria era tapetată cu propriile lui cuvinte batjocoritoare, cu tranzacțiile bancare, cu fișierele Excel. Unul dintre mesajele mamei lui spunea: „Oricum, va ieși din peisaj în curând.”
Apoi am trimis un mesaj tuturor prietenilor și rudelor comune:
„Petrecere surpriză de inaugurare azi la 17:50! Jason și cu mine abia așteptăm să vă arătăm noua noastră casă!”
Am instalat câteva camere mici, apoi am chemat un Uber să mă ducă înapoi la serviciu. Gata cu drumurile lungi cu trenul!
La birou, m-am așezat la laptop chiar la timp ca să văd, în transmisiunea camerei, cum încep să sosească oamenii.
Totul mergea conform planului.
Fiecare invitat era întâmpinat de o masă pe care se aflau dosare pline cu copii ale dovezilor pe care le lipisem pe pereți, și un semn care îi invita pe toți să ia câte unul.
Nu era mâncare. Nici muzică. Doar adevărul, imprimat în cerneală și toner.
Vărul citea mesajele. Unchii priveau chitanțele. Surorile lui șușoteau pe la colțuri.
Am urmărit cum aerul se umplea de confuzie și neîncredere.
Fix la ora 18:00, ușa din față s-a deschis.
Jason a intrat ținând o sticlă de șampanie. S-a înțepenit când a văzut mulțimea.
Privirea i-a fugit de la o față la alta, până când s-a oprit asupra pereților tapetați cu propriile lui minciuni.
L-am văzut scoțând telefonul. M-am rezemat pe spate, în scaunul de la birou, când tonul de apel al lui Jason a început să-mi sune pe telefon.
„Ce naiba ai făcut?!” a urlat.
Vocea mea a fost neașteptat de calmă: „Îți organizez o petrecere de inaugurare, Jason. Îți place?”
Pe ecran, am văzut cum cel mai bun prieten al lui a ieșit pe ușă fără să spună un cuvânt. Unchiul lui l-a urmat.
Mama lui — complicea — a sosit câteva minute mai târziu. A aruncat o privire, s-a întors pe călcâie și a plecat.
Dar Jason a rămas în mijlocul casei pe care a furat-o, înconjurat de propria trădare. Farmecul lui nu-l mai putea salva acum.
Masca i-a căzut, și toți au văzut ce văzusem și eu, în sfârșit: un hoț care îmi furase ani din viață.
„N-aveai niciun drept,” a șuierat la telefon. „Ai distrus totul!”
„Nu,” am răspuns. „Tu ai făcut asta singur.”
Luni am depus actele de divorț. O prietenă care e avocată s-a asigurat că ies din asta cu fruntea sus.
Jason poate că mințise că avea datorii, dar acum a fost obligat să-mi returneze fiecare cent cheltuit pe nedrept.
Casa a rămas pe numele mamei lui.
N-am mai pus piciorul acolo niciodată — dar m-am asigurat că toată lumea știe pe banii cui a fost cumpărată.
Mi-a luat timp să-mi refac economiile și încrederea în oameni. Dar am reușit. Iar acum, în fiecare noapte, dorm mai adânc decât am dormit vreodată lângă el.
Din când în când trec pe lângă casa aceea. Nu ca să mă torturez sau din nostalgie. Ci ca să-mi amintesc cât de departe am ajuns.
