Să am grijă de mama era destul de greu fără tensiunile cu sora mea. Acuzațiile au început să zboare când lucrurile prețioase au început să dispară. Credeam că știu pe cine să dau vina, dar adevărul mi-a zguduit lumea. Trădarea a venit de unde mă așteptam cel mai puțin, lăsându-mă să mă îndoiesc de tot și de toți cei în care aveam încredere.
Frecam blatul din bucătărie după o altă zi obositoare la serviciu, mirosul slab de înălbitor persistând în aer.
Cu cât petreceam mai mult timp curățând casa mamei mele, cu atât deveneam mai furioasă pe sora mea mai mică, Ioana. Simțeam că a uitat complet că și ea are o mamă.
Nu era ceva neobișnuit pentru Ioana. În școală, era neglijentă – fugea de acasă, lua bani din portofelul mamei, chiulea de la ore. Totuși, indiferent de ce făcea, era mereu iertată.
Inteligența Ioanei părea să-i scuze defectele. A absolvit cu onoruri, a obținut o bursă și a devenit copilul de aur al familiei.
Acum, Ioana o vizita pe mama doar când avea nevoie de ceva – sau poate doar ca să-i reamintească mamei de prezența ei, ca să rămână în testament. Între timp, eu mă confruntam cu realitatea bolii mamei.
Am angajat o îngrijitoare, pe Andreea, dar nu-mi permiteam să o plătesc cu normă întreagă. După ture lungi la serviciu, aveam grijă de mama singură.
I-am cerut Ioanei să mă ajute, dar ea mereu mă refuza. „Sunt ocupată cu munca,” spunea ea.
Dar știam că nu mai avea serviciu de luni de zile. Eu aveam un serviciu, un soț și un fiu care aveau nevoie de mine.
„Violeta!” a strigat mama din camera ei. Vocea ei părea ascuțită, aproape panicată. „Violeta, vino aici!”
„Vin imediat, mamă!” am strigat, ștergându-mi mâinile pe un prosop de vase. Am intrat în dormitorul ei și am văzut-o stând lângă comoda ei. Ținea cutia de bijuterii.
„Cerceii mei de aur au dispărut,” a spus ea, cu vocea tremurândă.
„Ești sigură că nu i-ai pus în altă parte?” am întrebat, apropiindu-mă.
„Nu. Nu am atins cutia asta de mult timp,” a spus mama. „Am vrut să-ți dau ceva special să păstrezi, dar când am deschis-o, cerceii nu mai erau.”
„Te-a vizitat cineva astăzi?” am întrebat, încruntându-mă.
„Nu. Andreea a avut zi liberă,” a spus mama. „Doar Ioana a venit de dimineață. A vrut doar să mă verifice.”
„O să o întreb pe Ioana despre asta,” am răspuns.
„Să nu faci asta,” a spus mama ferm. „Ioana nu ar fura. Nu vreau să vă certați iarăși.”
„Am să fiu atentă,” am promis. „Trebuie doar să întreb.”
După ce mama s-a culcat, am condus spre casa Ioanei. Frustrarea mea ajunsese la limită. Am bătut la ușă și am așteptat. A durat puțin, dar în cele din urmă a deschis.
„Bună, soră,” a spus Ioana. A făcut un pas în lateral, lăsându-mă să intru.
„Bună,” am răspuns, cu voce rece. Am aruncat o privire prin camera ei de zi. Cutii goale de livrare și unelte erau împrăștiate peste tot.
„Lucrezi la ceva?” am întrebat, arătând spre dezordine.
„Doar niște chestii pentru muncă,” a răspuns Ioana. „Dar nu ai venit aici să vorbești despre asta, nu-i așa?”
„Cerceii de aur ai mamei lipsesc,” am spus pe un ton direct.
Ioana și-a încrucișat brațele. „Și crezi că i-am luat eu. Desigur.”
„Tu ai fost singura care a vizitat-o azi,” am spus.
„De ce aș lua cerceii ei?” a întrebat Ioana, pe un ton ascuțit.
„Poate pentru că ești falită. Poate pentru că ai nevoie de bani pentru cine știe ce chestii. Alege tu,” am răspuns tăios.
„Am un serviciu acum! Știi măcar cât de mult am făcut pentru familia asta?” a replicat Ioana.
„Nu ai făcut nimic! Eu sunt cea care are grijă de tot!” am strigat.
„Ți-am spus să angajezi pe cineva cu normă întreagă pentru mama, dar nu ai făcut asta!” a strigat Ioana.
„Pentru că eu aș fi cea care plătește pentru asta!” am urlat.
„Nu știi ce se întâmplă cu adevărat,” a spus Ioana.
„Atunci spune-mi!” am cerut.
„De ce aș face asta? Vei continua să mă învinuiești pentru tot!” a spus Ioana. S-a întors. „Pleacă. M-am săturat de asta.”
„Bine,” am spus, trântind ușa în urma mea.
Când am ajuns acasă, Cătălin își punea haina.
„Unde te duci?” am întrebat.
„Doar la o plimbare,” a spus soțul meu, sărutându-mă pe obraz. „Mihai doarme. Cina e în frigider.” Apoi a plecat, lăsându-mă în tăcere.
Cătălin era tată acasă. Am fost de acord că aceasta era cea mai bună alegere pentru familia noastră. Petreceam majoritatea timpului fie la muncă, fie având grijă de mama, lăsând puțin timp pentru altceva.
Mihai avea nevoie de stabilitate, iar faptul că Cătălin era acasă îi oferea asta. Chiar și cu mâinile pline, Cătălin intervenea adesea să mă ajute cu mama. Nu se plângea niciodată și pentru asta eram profund recunoscătoare.
În următoarele săptămâni, mama continua să se plângă că îi lipsesc lucruri.
La început, am crezut că doar era confuză, dar apoi am început să observ și eu. Mici obiecte – bijuterii, suveniruri – dispăreau.
Se întâmpla mereu în zilele când Ioana o vizita. Frustrarea mea s-a transformat în furie. Cum putea fi atât de egoistă?
Nu mai puteam ignora. Am condus spre casa Ioanei, hotărâtă să o confrunt față în față.
Ioana a deschis ușa și a făcut un pas în lateral, încrucișându-și brațele. „Ai venit să mă acuzi din nou de furt?” a întrebat, cu voce ascuțită.
„Mamei îi lipsesc mai multe lucruri,” am spus, încercând să-mi țin vocea stabilă.
Ioana a ridicat o sprânceană. „Și crezi că le-am luat eu? De ce aș face asta?”
„Pentru că așa ai fost întotdeauna! Ai mai făcut asta și înainte și știu că ai nevoie de bani!” am răspuns tăios.
Fața Ioanei s-a încruntat. „De ce nu-l întrebi pe soțul tău cum e să ai nevoie de bani?”
„Nu-l aduce pe Cătălin în asta!” am strigat. „El este singurul care mă ajută cu adevărat!”
Ioana a pufnit. „Dacă ești atât de sigură, cheamă poliția. Hai, fă-o.”
„Poate că o voi face!” am strigat. Fără să aștept un răspuns, am ieșit trântind ușa în urma mea.
În loc să chem poliția, m-am hotărât să instalez camere de supraveghere în casa mamei.
Am mers la magazin, am ales un set de camere și am condus înapoi, hotărâtă să prind pe oricine lua lucrurile ei.
Când am intrat în casă, am fost surprinsă să o văd pe Andreea. Tura ei se terminase de ore bune.
„Ce faci aici?” am întrebat, punând cutia cu camere pe masă.
„Ioana a spus că mă plătește pentru mai multe ore ca să stau mai mult cu mama ta,” a spus Andreea. „A zis că era îngrijorată pentru sănătatea ei.”
Am înghețat. Ioana nu ar plăti niciodată pe cineva pentru mai multe ore. Ceva era foarte greșit.
Am simțit un fior pe șira spinării. Ceva nu se lega. Am strâns din dinți și m-am hotărât să aflu adevărul.
„Mulțumesc, Andreea. Apreciez asta,” am spus, încercând să-mi păstrez calmul. „Poți să rămâi puțin? Trebuie să vorbim despre programul tău.”
Andreea a dat din cap, iar eu am început să instalez camerele de supraveghere. Am plasat una în sufragerie, una în hol și una în dormitorul mamei. Voiam să acopăr toate locurile de unde se putea fura ceva.
„Am nevoie să știu exact ce a spus Ioana când te-a rugat să stai mai mult,” am zis, întorcându-mă spre Andreea.
„Mi-a spus că vrea să fie sigură că mama ta este bine îngrijită, că se simte vinovată că nu poate fi aici mai des,” a răspuns Andreea.
Ioana și vinovăția nu se potriveau. Dar poate era ceva mai profund aici, ceva ce nu vedeam. Am terminat de instalat camerele și m-am asigurat că funcționează corect.
„Noi două suntem singurele care știm despre aceste camere,” i-am spus Andreei. „Te rog, să nu spui nimănui, nici măcar Ioanei. Vreau să vedem ce se întâmplă de fapt.”
Andreea a dat din cap, înțelegând gravitatea situației.
Următoarele câteva zile au trecut încet. Am verificat camerele în fiecare seară, dar nu am văzut nimic suspect. Până într-o dimineață când, revizuind filmările din ziua precedentă, am văzut ceva care m-a lăsat fără cuvinte.
Ioana a venit să o viziteze pe mama. Au stat de vorbă în sufragerie, iar apoi Ioana a ieșit din cameră. Am urmărit-o cum se îndrepta spre dormitorul mamei și intra. După câteva minute, a ieșit cu ceva mic în mână. Camera nu a surprins clar ce era, dar părea să fie o bijuterie.
Inima mi-a sărit o bătaie. Aveam dovada că Ioana lua lucrurile mamei. Dar de ce?
M-am hotărât să confrunt direct cu ea, dar într-un mod în care să nu escaladez conflictul. Am luat telefonul și i-am trimis un mesaj:
„Trebuie să vorbim. E urgent. Ne vedem la cafenea la ora 18:00.”
A răspuns aproape imediat:
„Ok.”
La ora stabilită, eram deja la cafenea, sorbind dintr-o cafea și încercând să-mi adun gândurile. Ioana a intrat, arătând la fel de obosită ca și mine.
„Ce e atât de urgent?” a întrebat, așezându-se în fața mea.
„Am instalat camere de supraveghere în casa mamei,” am spus direct. „Și am văzut ceva ce trebuie să discutăm.”
Ioana a palidit vizibil. „Ce ai văzut?” a întrebat cu o voce slabă.
„Te-am văzut luând ceva din dormitorul mamei,” am spus, încercând să-mi păstrez calmul. „Ce se întâmplă, Ioana? De ce faci asta?”
Ioana a lăsat capul în jos, evitând contactul vizual. După câteva momente de tăcere, a început să vorbească.
„Nu este ceea ce crezi,” a spus ea. „Știu că pare că fur, dar nu e așa. Am luat bijuteriile pentru a le vinde și a plăti datoriile mamei.”
„Datorii?” am întrebat, confuză. „Ce datorii?”
„De când tata a murit, mama a acumulat datorii mari,” a explicat Ioana. „Nu mi-a spus niciodată cât de gravă era situația. Am aflat când am găsit niște scrisori de la bănci. Am încercat să rezolv problema fără să te îngrijorez.”
„De ce nu mi-ai spus?” am întrebat, furia amestecându-se cu confuzia. „Am fi putut găsi o soluție împreună.”
„Nu voiam să te îngrijorez mai mult decât ești deja,” a spus Ioana. „Știu că ai multe pe cap cu serviciul și familia ta. Am crezut că pot să rezolv singură.”
Am respirat adânc, încercând să procesez informațiile. „Nu putem continua așa,” am spus. „Trebuie să lucrăm împreună pentru a găsi o soluție. Să vorbim cu mama și să vedem exact cât de grave sunt aceste datorii.”
Ioana a dat din cap, iar ochii ei s-au umplut de lacrimi. „Îmi pare rău că nu ți-am spus mai devreme,” a spus ea, cu vocea tremurândă.
„Vom trece prin asta împreună,” am spus, întinzând mâna peste masă și strângând-o pe a ei. „Suntem o familie. Trebuie să ne ajutăm una pe cealaltă.”
Am petrecut restul serii discutând planuri și modalități de a rezolva problema. Ioana mi-a arătat scrisorile și documentele pe care le găsise, iar eu am realizat că situația era mai gravă decât mi-am imaginat.
În zilele următoare, am vorbit cu mama despre datorii și am stabilit un plan pentru a le plăti. A fost o perioadă dificilă, dar, lucrând împreună, am reușit să facem progrese.
Am învățat că, indiferent cât de greu pare, comunicarea și cooperarea sunt esențiale pentru a depăși problemele de familie. Și, cel mai important, am redescoperit importanța legăturilor de familie și sprijinul reciproc în momentele dificile.
