Omul vorbind – Vom încerca să punem în evidenţă etapele principale ale dezvoltării mândriei, pornind de la uşoara mulţumire de sine, până la extrema în¬tunecare a sufletului şi pierzarea deplină.
La început este vorba doar despre o preocu¬pare de sine aproape normală, însoţită de o bu¬nă dispoziţie care se transformă adeseori în uşu¬rătate. Omul mulţumit de sine, deseori hoho¬teşte, fluieră, fredonează, pocneşte din degete. Îi place să pară original, să uimească cu tot felul de paradoxuri, să facă spirite; manifestă gusturi aparte, este capricios la mâncare. Dă cu plăcere sfaturi şi se amestecă „prieteneşte” în treburile altora; îşi dă în vileag, fără să vrea, excepţiona¬lul interes faţă de sine însuşi prin fraze de genul: „staţi să vă spun eu”, „nu, eu ştiu mai bine”, „am obiceiul să…”, „de regulă, eu…” (sau, cum găsim la Turgheniev, „am obiceiul să prefer”…).
Omul vorbind – Vorbind despre necazul altuia, vorbesc, fără să-şi dea seama, tot despre sine: „Am fost atât de zguduită, că până acum nu-mi pot reveni”. Totodată, enorma dependenţă de aprobarea altora, în funcţie de care cel cu pricina ba „înfloreşte”, ba „se ofileşte” şi „se acreşte”. În general, însă, în sta¬diul acesta dispoziţia rămâne luminoasă. Această formă de egocentrism este foarte proprie tinere¬ţii, deşi se întâlneşte şi la vârsta adultă.
Ferice de omul care în stadiul acesta dă de griji serioase, mai ales pentru alţii (prin căsăto¬rie, familie), de muncă, de efort, sau pe care ajunge să-l fascineze calea religioasă şi care, atras de frumuseţea nevoinţei duhovniceşti, îşi vede să¬răcia şi începe să dorească ajutorul harului! Da¬că nu se întâmplă lucrul acesta, boala se dezvoltă în continuare.
Preot Aleksandr Elceaninov
Extras din Cum să biruim mândria, trad. din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, București, 2010, pag. 54-55
