O simplă vorbă necugetată, fie chiar și nevinovată, spusă într-o clipă despre cineva, cât de mult trebuie să te milogești ca să scapi de urmările ei.
Și cine te poate încredința că ești cu adevărat iertată? Un duhovnic, chiar, te poate ierta de faptă, dar consecința ei o porți tu.
Cât de cuminte este să știi să taci și să știi să vorbești frumos despre alții! Cine știe cât de mult îl iubește Dumnezeu pe acela pe care lumea îl arată cu degetul?!
Cât de mult se supără Domnul Iisus Hristos pe vorbele goale, vorbele în plus, vorbele rușinoase și mai ales vorbele ucigătoare. Această stăpânire de sine va fi mult lăudată, plăcută și încununată. Vezi cât de mult se poate câștiga într-o zi cu gura închisă?
Și totuși, cât de greu este să taci atunci când ai ceva de spus…
și cât de ușor este să spui ceva ce nu mai poate fi luat înapoi.
Cuvântul, odată rostit, nu mai este al tău.
El pleacă… și ajunge unde nu te aștepți.
Poate mângâia un suflet sau îl poate răni adânc, fără să știi.
De aceea, nu orice adevăr trebuie spus,
și nu orice gând merită rostit.
Uneori, cea mai mare înțelepciune nu este în a vorbi,
ci în a păstra liniștea.
Pentru că în liniște nu rănești,
în liniște nu judeci,
în liniște nu pierzi.
Iar Dumnezeu, Care vede și cele nerostite,
în liniște lucrează mai mult decât în multe cuvinte.
Să ne învățăm, așadar, să vorbim mai rar…
dar mai curat.
Mai puțin… dar cu folos.
Și, mai ales, să ne rugăm ca fiecare cuvânt al nostru
să fie binecuvântare, nu povară.
Pentru că, la final, nu vom da socoteală doar pentru faptele noastre…
ci și pentru fiecare cuvânt.
Inspirat din: Arhimandritul Arsenie Papacioc, Scrisori către fiii mei duhovnicești, Mănăstirea Dervent, Constanța, 2000, p. 33
