Unii spun ca viata noastra este destul de scurta. Credem, insa, ca noi insine ne scurtam timpul vietii prin lipsa de masura, prin reaua intrebuintare a lucrurilor si prin pervertirea obiceiurilor.
Daca ne folosim viata cu respect, cu socotinta si cumpatare, atunci aceasta este cu siguranta destul de lunga. Omul, in general, nu apreciaza timpul, il lasa sa curga fara sa dobandeasca vreun folos, il iroseste cu usurinta, nu-l valorifica, nu-l intrebuinteaza intr-un mod folositor. Oamenii traiesc adesea de parca ar fi vesnici aici, pe acest pamant. Nu rascumpara timpul, desi zilele sunt destul de rele. Timpul sporeste pe masura ce omul creste duhovniceste, pe masura ce se apropie de adancul si de sfintenia sensului vietii.
Unii au imbatranit fara sa-si fi trait batranetea, iar altii, tineri, au imbatranit inainte de a inainta in varsta. Se tem de nefiinta, desi nu stiu sa traiasca. Viata li se scurge printre degete fara sa apuce sa o traiasca. Nu stiu nici ce inseamna viata, nici ce inseamna nefiinta, nici care este sensul esential al vietii omului. Cel mai mult se tem de nefiinta cei pe care ii mustra constiinta, cei care nu si-au pus in randuiala identitatea lor duhovniceasca, cei care s-au lasat tarati de desfatarile vietii. Stilul de viata duhovnicesc al omului se impotriveste cu multa putere stricaciunii si vatamarii pe care timpul le poate provoca. Linistea se poate salaslui definitiv in sufletul omului doar dupa o apriga lupta cu raul. Increderea in pronia dumnezeiasca va contribui intr-o masura importanta la aceasta reusita.
Filosoful Seneca spune ca „problema nu este, insa, faptul ca avem un timp al vietii scurt, ci ca irosim mare parte din acesta”. Daca omul este tarat in vanarea placerii, a luxului, a slavei si a bunastarii, nu va intelege cum a trecut pe langa el o viata intreaga. Goana avida dupa bani, betia, lenea, ambitia, lacomia, uneltirile il chinuie mult pe cel care le indrageste. Patimile nu il lasa pe cel care le lucreaza sa vada adevarul.
Desfatarile il tintuiesc pe om in cele de jos si nu il lasa sa se desprinda de cele pamantesti. Multi ii admira pe cei bogati, nu stiu insa ce mari involburate poarta acestia inlauntrul lor. Foarte putini ar putea sa spuna cu usurinta ca sunt destul de multumiti fata de ei insisi, fata de sinele lor. Nu i-au dat acestuia timpul pe care, dupa dreptate, l-a dorit, nu l-au ascultat cu atentie, nu l-au privit drept in ochi, nu l-au cercetat cu acrivie, nu l-au cunoscut bine niciodata. De aceea n-ai fost linistit, plin de pace, fara frica si rabdator. Am uitat complet ca suntem trecatori pe acest pamant, scrie produsemanastiresti.ro.
Oricat si-ar bate omul joc, in fel si chip, de sine insusi, intotdeauna, in esenta, va cauta adevarata odihna. Un intelept imparat roman se bucura chiar si numai la gandul ca odata si odata va izbuti sa se elibereze de fastul stapanirii sale pentru a se odihni cu adevarat. Cand omul se ocupa cu multe, se ingrijeste si pentru multe se sileste, nu se poate concentra intr-o directie ca munca lui sa aiba randament, nu are timp sa traiasca liber. Foarte adesea oamenii sunt obositi de cele din trecut si din prezent. Incearca sa traiasca un viitor mai bun, fara sa faca, insa, nimic important in acest sens. Viata se scurge si omul, adancit in multele sale indeletniciri, nu ia seama de aceasta. Se intreaba cum de au trecut atat de repede atatia ani. Desigur, cu atat mai scurta le pare viata celor care se ocupa de multe.
In viata dam examene. Daca ne-am biruit patimile, daca am dorit iubirea, daca am urat raul, daca ne-am cunoscut pe noi insine, daca L-am intalnit pe Dumnezeu, atunci am gasit scopul, tinta, sensul vietii. Am trecut examenele, suntem castigatori. Simtim mireasma vesniciei. Nu ne temem de nefiinta. Nu ni se pare obositoare viata. Ne pocaim. Nadajduim. Ne bucuram.
Monahul Moise Aghioritul
