Ne-am strans in brate fara sa ne putem spune nimic, desi erau atat de multe de spus…

— As vrea sa-ti spun atat de multe lucruri, dar, uite, nu pot!

— stiu! i-am raspuns iubitei mele. Te inteleg perfect.

— Am impresia ca nu ne-am spus nimic pana azi si ca acum as vrea sa-ti spun totul.

Voiam si eu sa-i spun cat de mult o iubeam, cat de mult avea sa-mi lipseasca, tot ce simteam pentru ea si inca multe altele. in loc de asta, doar i-am privit indelung fata, dorind parca sa-i retin trasaturile atat de cunoscute, impreuna cu toate sentimentele ce m-au incercat pana a plecat trenul, scrie fabricatinromania.info.

si cand a plecat, tot ce am simtit a fost ca ma pierd, ca toata materia mea se destrama atom cu atom in leganatul neregulat al vagonului. Pe masura ce ma indepartam de oras, simteam tot mai acut dorinta de a sari din tren pentru a ma intoarce la iubita mea ca sa-i cer iertare si sa-i jur ca nu o voi mai parasi niciodata. Dar aceeasi motivatie care m-a facut sa plec, acelasi puternic act de vointa care m-a indemnat sa nu ma razgandesc m-a oprit sa cobor din tren.

Ne-am cunoscut in acelasi loc in care ne-am despartit acum, cine stie pentru cata vreme. Pe peronul garii, am facut cunostinta simplu. — Buna! Sunt Catalin. — Dana.

O simpla strangere de mana si apoi fiecare si-a vazut de bagajul sau, mult mai preocupati fiind amandoi de excursia pe care o faceam impreuna decat de retinerea a doua nume obisnuite. Ne-am cunoscut in zilele care au urmat si ne-am placut reciproc. Cinci luni mai tarziu, am inceput sa iesim impreuna oficial, dar barfele spun ca noi suntem impreuna de cand ne-am intalnit pe acel peron din gara.

A fost frumos cat am fost impreuna, mai bine de un an si jumatate. Ma uit la doua fotografii, singurele pe care le-am luat cu mine. Ne tinem in brate, undeva in creierul muntilor. Avem sute de poze in format digital care surprind momente speciale din relatia noastra, dar am luat cu mine numai doua, pe care le voi tine pe noptiera, la capul patului.

Trenul hurducaie lin. In vagonul de dormit mai sunt si alte persoane care initiaza discutii. Cale de trei mii de kilometri mergem impreuna si normal este sa socializam, dar eu nu vreau sa vorbesc cu nimeni. Stau in patul de sus si nu vreau sa ma misc de acolo. Nu pot decat sa ma gandesc la Dana. si sa va scriu.

— Cum crezi ca o sa se termine? m-a intrebat ea cu lacrimi in ochi inainte sa plec.

Ce puteam sa-i raspund? stiam numai ce ma mana sa plec, dar habar n-aveam ce gaseam acolo, ce avea sa se intample si cata vreme aveam sa raman. Poate pentru totdeauna, trebuia sa iau asta in calcul… si atunci, cum avea sa se termine?

La scurta vreme dupa ce ne-am inceput relatia, mie a inceput sa-mi mearga tot mai greu, fara a reusi sa-mi revin. Relatia cu familia mea nu era stralucita si ma intre-tineam singur de multa vreme, locuind pe unde apucam, cand cu chirie, in case civilizate, cand prin niste camere mizere, dormind de multe ori chiar pe jos, in sacul de dormit. Ea, in schimb, are niste parinti minunati, care au sustinut-o mereu si asa aveau sa faca pana ce-si facea un rost.

Au fost absolut OK cu mine, m-au primit ca pe un fiu, dar, in acelasi timp, au avut pretentia sa-mi fac un rost, sa-i ofer siguranta fiicei lor. Or eu, in conditiile in care am ajuns sa nu-mi mai pot permite aerul pe care-l respiram si nu reuseam nici sa gasesc ceva bun de lucru, nici sa ma mobilizez pentru a reusi ceva, nu-i ofeream nicio siguranta fetei, lucru pe care parintii ei il observau.

Ma macina gandul ca nu puteam fi un barbat bun pentru ea, iar frustrarile scoteau ce era mai rau din mine si ma faceau sa spun vorbe grele, sa initiez certuri cu fiinta cea mai draga mie de pe lumea aceasta si din toate lumile existente.

O faceam sa sufere, dar ea era cea care reusea mereu sa aplaneze micile noastre confl1cte, sa fie mereu impaciuitoare. — Ce ai facut tu pana la varsta asta? m-au intrebat parintii ei odata. Ce ai de gand sa faci mai departe? Nu le-am raspuns, poate pentru ca am fost defensiv la intrebarea lor sau poate pentru ca nu aveam ce sa le raspund. Dar aceasta intrebare m-a macinat mereu din acel moment.

Cand a inceput anul, am gasit, in sfarsit, un job bun. Dupa mai bine de un an de cautari si de asteptari, am gasit. imi placea ceea ce faceam, iar colectivul era excelent. Ainceput o perioada in care, incet-incet, aveam sa intru pe fagasul cel bun, iar Dana vedea viitorul meu din ce in ce mai luminos.

M-am lovit de greutati inca din prima saptamana de lucru, dar directia era buna. in a doua luna de serviciu, cand trecusem cu brio perioada de proba, ba as putea spune ca devenisem indispensabil, am primit o veste care a dat totul peste cap.

in urma unui CV depus la o companie mare si cunoscuta si cu ajutorul unui prieten pe care-l aveam acolo, am obtinut un post la linia de productie. Depusesem un curriculum vitae cu un an in urma si-mi luasem de mult gandul de la jobul respectiv, chiar daca prietenul meu ma anuntase ca era posibil sa dureze ceva mai mult. Acest job insemna pentru mine bani cu ajutorul carora sa-mi pot construi o viata fara grijile care nu ma lasau noaptea sa dorm.

Pe atunci castigam putin, chiar daca aveam o functie de decizie, firma era mica, iar sansele de a creste pe plan material erau la fel de mici. Poate in doi-trei ani incepeam sa simt cu adevarat o diferenta pe plan material, dar asta doar daca totul mergea bine, ceea ce nu putea garanta nimeni si nimic.

Cand am primit vestea, m-a pufnit rasul gandindu-ma cat de mult am asteptat-o si mai ales la momentul cand am primit-o – exact cand imi asigurasem un post bun. Dar microbul a fost puternic.

In ziua urmatoare, sefa mea vorbea cu mine la serviciu fara ca eu sa aud ceva. Toate gandurile, toate ideile mele erau in stransa legatura cu oferta amicului meu. Nu ma puteam concentra, nu eram in stare de nimic. Cu fiecare secunda care trecea, realizam cata nevoie aveam de acel job. Ce ma retinea sa-l accept, motiv pentru care alegerea a fost o corvoada, nu a fost faptul ca ma atasasem de colegele mele ori ca-mi puteam construi o cariera frumoasa sau ca aveam atat de multe de invatat de la sefa mea, o femeie deosebita, ci faptul ca oferta venea din alta tara.

O distanta mare ar fi stat intre mine si iubita mea. — Pai, iubi, mi-a spus Dana cand i-am dat vestea si i-am explicat ca nu vreau sa plec, este foarte simplu. Multumeste frumos si respinge oferta. — stiu ca e simplu, dar asta ar fi sansa mea sa scap de mizerie… Nu pot sa refuz, nu pot da cu piciorul unei asemenea oportunitati.

— Ce spui? Pai, poate tu nu observi, dar ai cam scapat de mizerie. Ai un serviciu bun care, cu timpul, iti va aduce si bani. Ai avut rabdare pana acum, mai ai putina rabdare!

— Tu nu intelegi. Eu nu mai am timp. Am 28 de ani, nu mai pot astepta. Am obosit sa astept. Am, intr-adevar, un serviciu bun, dar eu am nevoie de bani, iar aici n-o sa-i am poate niciodata.

— Nu ai de unde sa stii asta. Da-ti o sansa, pentru mine. — Pentru tine… Mi se pare cam ciudat. Acum nu te deranjeaza lipsurile mele. Nu te-au deranjat niciodata, desi au fost momente in care le-am simtit amandoi, atunci cand nu ne puteam satisface o dorinta de moment pentru ca eu nu imi permiteam. Diferenta aceasta materiala dintre noi stiu ca nu te deranjeaza, dar, peste ceva vreme, nu o sa-ti mai fie indiferenta.

— Daca nu m-a deranjat pana acum, de ce crezi ca m-ar supara de acum inainte? — Pentru ca tu evoluezi mult mai repede decat mine si ai si suportul necesar. Cu timpul, o sa vrei tot mai mult, iar eu, cum nu-ti pot oferi nimic acum, la fel nu o sa pot nici de acum inainte daca raman aici.

— Vorbesti in numele meu, si asta ma deranjeaza. Iar daca tu crezi ca ma vor interesa banii tai, ma jignesti! De ce nu-mi dai nicio sansa? De ce nu ne dai noua nicio sansa? De ce vrei sa pleci in necunoscut fara sa incerci aici ce-ti ofera viata?

— Pentru ca stiu exact ce se va intampla. Cat crezi ca o sa-ti mai placa de mine, stiind ca patul meu este un izopren pus direct pe podea?

— Daca asta este problema, Catalin, in timp, totul se va rezolva, ai sa vezi… Ai mei planuiesc sa-mi cumpere un apartament. Te rog, mai ai rabdare si nu mai crede ca stii exact ce se va intampla. Este vorba de mine, nu de fosta ta prietena.

Nu o asemanam cu fosta mea prietena. Ceea ce nu intelegea si nu eram in stare sa-i explic era faptul ca eu eram problema, nu ea. Trei zile si trei nopti nu am dormit si am analizat problema pe toate partile. Am vorbit si cu prietenul meu despre asta.

— Uite cum sta treaba! mi-a spus el la telefon. Vii aici, lucrezi doua luni si vezi cum merge. Daca nu poti sta departe de ea sau daca nu-ti convin munca si salariul, pleci. Vorbeste cu sefa ta, explica-i situatia si roag-o sa-ti pastreze postul. In plus, poate veni si Dana aici, ii gasim si ei ceva pana termina facultatea…

— Parintii ei nu ar fi de acord si, in plus, ea nu vrea sa plece din tara. Ii este bine acolo unde e. Pe deasupra, nu e chiar asa simplu cum crezi tu.

Postul meu nu ar fi ramas in aer, nu ar fi fost de acord sefa mea, care avea nevoie acuta de oameni. Mai mult decat atat, stiam prea bine cum statea treaba in cazul meu.

Daca plecam, o faceam pentru multa vreme, poate pentru totdeauna. Altfel, ma duceam degeaba. stiam multi care plecasera. Unii s-au intors fara sa faca mare branza, altii nu s-au mai intors niciodata.

Eu, fara sa realizez ceva, nu aveam sa ma mai intorc. Iar acel ceva era atat de nesigur… Am plecat. Dana a interpretat acest lucru ca si cand nu i-as fi dat sansa pe care o cerea. Nu stia niciunul ce avea sa se intample cu noi. Nu am rupt relatia, suntem mult prea legati unul de celalalt, dar timpul va recita ultimul vers. Numai la ea ma gandesc.

Refuz sa cred ca am pierdut-o. Ne va fi foarte greu, mai ales la inceput. Ma va vizita ori de cate ori va fi posibil pentru amandoi. Dar asta nu ne va usura situatia. Am incredere in ea, si ea in mine. Oare va fi de ajuns? Speram!

Author

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *