Acolo unde se afla Dumnezeu, nu se gaseste raul. Toate cate vin de la Dumnezeu au inauntrul lor pacea, si-l indeamna pe om la osandire de sine si la smerenie.
“Credinta fara fapte nu este credinta” (Iacov 2, 26). Adevarata credinta nu poate sa existe fara fapte. Cine crede cu adevarat, acela oricum va face fapte bune, scrie altarulcredintei.md.
Daca omul, din iubire de Dumnezeu si din dragoste pentru viata in virtute, nu-si face multe griji pentru sine, crezand ca de el Se va ingriji Dumnezeu, aceasta incredere in pronia divina este si potrivita si inteleapta.
Cel care-L iubeste pe Dumnezeu cu adevarat, se socoteste pe sine calator si strain pe acest pamant, in dorinta lui sa se uneasca cu Dumnezeu, doar spre Acesta isi tinteste continuu mintea si inima.
Omul care se va hotari sa duca viata launtrica, trebuie intai de toate sa aiba frica de Dumnezeu, care este inceputul intelepciunii (Pilde 1, 7).
Mintea omului treaz se aseamana cu pazitorul grijuliu si cu strajerul Ierusalimului launtric. Din inaltimea vietii duhovnicesti priveste cu ochiul sau curat puterile potrivnice, aflate imprejurul si inlauntrul sufletului sau, dupa cuvintele psalmistului: “Si au vazut ochii mei si au suferit vrajmasii mei” (Ps. 53, 7).
Omul cat timp este in trupul sau se aseamana cu lumanarea aprinsa. Asa cum lumanarea este ursita sa se topeasca, la fel si omul sa se stinga. Sufletul lui insa este nemur1tor, si de aceea trebuie sa se ingrijim mai mult de suflet decat de trup: “Ce foloseste omul daca castiga lumea intreaga, insa isi pierde sufletul sau? Sau ce poate sa dea omul in schimb pentru sufletul sau?” (Matei 16, 26).
Daca Domnul ingaduie ca neputintele sa-l incerce pe om, atunci El ii va da si puterea rabdarii.
Trebuie sa-ti obisnuiesti mintea sa lucreze inlauntrul legii Domnului. Sub indrumarea Aceluia sa-ti petreci viata.
Pacea sufletului se dobandeste prin stramtorari. Sfanta Scriptura spune: “Am trecut prin foc si prin noianul mahnirilor, dar la sfarsit ne-ai dus la loc de odihna” (Ps. 65, 11).
Nimic nu foloseste atat la dobandirea pacii launtrice, cat tacerea si vorbirea cu noi insine, mai mult decat cu ceilalti.
Poti sa nu te bucuri, vazand soarele cu ochii trupesti? Dar cata bucurie vei simti cand mintea ta va vedea cu ochii launtrici pe Hristos, Soarele dreptatii?
Ca sa-ti pastrezi pacea sufleteasca trebuie sa alungi de la tine mania, sa te ostenesti, sa ai duhul bucuriei, sa te feresti de a-i osandi pe ceilalti, si sa faci pogoramant in dreptul slabiciunilor fratilor tai.
Orice inaintare si izbanda in orice latura a vietii noastre, trebuie sa le punem pe seama Domnului. Si impreuna cu profetul sa spunem: “Nu noua Doamne, nu noua, ci numelui Tau dam slava” (Ps. 113, 9).
La varsta de 35 de ani, aproape la jumatatea vietii pamantesti, omul duce de obicei o mare lupta ca sa se infraneze pe sine insusi. Multi la aceasta varsta nu raman pe drumurile virtutii, ci alearga si urmeaza calea poftelor lor.
Cel care vrea sa se mantuiasca trebuie sa tina inima lui in stare de pocainta si de zdrobire: “Jertfa placuta lui Dumnezeu este duhul umilit prin cainta. Dumnezeu niciodata nu va dispretul inima zdrobita si smerita” (Ps. 50, 19).
Cand omul se osteneste sa aiba inima smerita si cugetul pasnic, atunci toate uneltirile vrasmasului raman nelucratoare. Pentru ca acolo unde exista pacea gandurilor, se odihneste insusi Dumnezeu.
Deznadejdea este bucuria cea mai mare a diavolului. Este un pacat.
Nu trebuie sa raspunzi inainte sa-l asculti pe celalalt. “Cel care raspunde fara ca mai intai sa asculte este nepriceput si se va rusina” (Pilde 18, 13).
Cand omul primeste un lucru dumnezeiesc inlauntrul lui, inima i se bucura. Cand dimpotriva primeste ceva diavolesc, atunci se umple de confuzie si se tulbura.
Cel care duce boala cu rabdare si recunostinta fata de Dumnezeu se incununeaza ca martir.
Trebuie sa alungam departe gandurile necurate, in special cand ne rugam lui Dumnezeu. Pentru ca nu este cu putinta sa vietuiasca impreuna mireasma cu putoarea.
Daca noi nu acceptam gandurile rele care vin de la diavolul, facem foarte bine. Pentru ca duhul necurat doar la oamenii patimasi isi implineste deplin lucrarea lui, in timp ce la cei nepatimasi se osteneste sa-i ispiteasca de departe.
Este cu neputinta ca omul tanar sa nu fie tulburat de gandurile trupesti. De aceea trebuie sa se roage staruitor lui Dumnezeu, ca El sa stinga flacara poftelor rusinoase cand apare. Astfel, flacara nu se va mai inteti niciodata.
Trebuie sa le rabdam pe toate de dragul lui Dumnezeu, cu multumire. Viata noastra in comparatie cu vesnicia este o clipa. De aceea si Apostolul spune: “Caci socotesc ca patimirile vremii de acum nu sunt vrednice de marirea care mi se va descoperi (Romani 8, 18).
Sa iubim smerenia ca sa vedem slava lui Dumnezeu. Pentru ca unde se afla smerenia, de acolo izvoraste slava dumnezeiasca.
Fara lumina, toate sint intunecate. La fel, fara smerenie nimic nu se gaseste in om, decat doar intunericul.
Asa cum lumanarea, daca nu se incalzeste si nu se inmoaie, nu poate sa primeasca sigiliul, la fel si sufletul, daca nu este incercat cu ostenelile si neputintele, nu poate sa primeasca deasupra lui pecetea virtutii.
Fata de cei de langa noi trebuie sa ne purtam cu finete, fara sa-i jignim macar cu privirea.
Pe omul confuz si mahnit, ingrijeste-te sa-l intaresti cu cuvinte de iubire.
Pentru nedreptatea pe care ti-o provoaca ceilalti, oricare ar fi aceasta, nu trebuie sa te r4zbuni. Dimpotriva, sa-l ierti din strafu-ndul inimii pe cel care te-a nedreptatit.
Nu trebuie sa nutresti in inima ta ura si antipatie impotriva celui care te dusmaneste, ci sa-l iubesti si sa-i faci bine pe cat poti, implinind porunca lui Hristos: “Iubiti pe vrajmasii vostri, faceti bine celor care va urasc” (Matei 5, 44).
Poarta pocaintei este deschisa pentru toti, si nimeni nu stie cine va trece mai intai prin ea: tu, care-l osandesti pe celalalt, sau el, care te osandeste pe tine. Osandeste-te intotdeauna pe tine si vei inceta sa-i osandesti pe ceilalti. Poti sa osandesti un lucru
rau, dar niciodata pe cel care l-a savarsit.
Cand omul este parasit de Dumnezeu, atunci diavolul este pregatit sa-l piarda, asa cum piatra de m0ara striveste bobul de grau.
Grija prisositoare pentru nevoile vietii este semnul omului necredincios si mic la suflet. Si trecem prin suferinta daca ne ingrijim noi insine pentru noi, si nu ne punem nadejdea in Dumnezeu, Care se ingrijeste de toate.
Este mai bine sa dispretuim toate cate nu sunt ale noastre, adica cele vremelnice si trecatoare si sa le cautam pe ale noastre, adica cele nestricacioase si vesnice.
Mahnirea este viermele inimii care o devoreaza pe mama care l-a nascut.
Cel care a biruit patimile a biruit si durerea. Cel care este invins de patimi nu va scapa de legaturile durerii. Asa cum cel bolnav se cunoaste dupa culoarea fetei, la fel si cel patimas dupa deznadejde.
Domnul se ingrijeste de mantuirea noastra. Diavolul distrugator de oameni insa se straduieste sa ne duca la deznadejde.
Nu trebuie sa ne infricosam in viata duhovniceasca de nicio putere potrivnica. Dimpotriva, sa ne punem nadejdea in cuvintele lui Dumnezeu: “Nu numiti uneltire tot ceea ce poporul acesta socoteste uneltire, si nu va temeti, nici nu va infricosati de ceea ce se tem ei. Numai pe Domnul Savot socotiti-L sfant, de El sa va temeti si sa va infricosati” (Isaia 8, 12-13).
Eextras din: Glasul Sfintilor Parinti – Editura Egumenita 2008
