Să urăști persoana pe care o iubești este ceva “normal”. Am pus ghilimele, fiindcă este dificil să înțelegem cum este posibil.
Dragostea și ura sunt două sentimente care se aseamănă prin intensitate, dar sunt diametral opuse.
Aducem în discuție mașinile. Doar ele sunt 100% stabile și ascultătoare. Apăsăm pe un buton, fac ceea ce le cerem. Natura lor le împiedică să proceseze în alt mod. Nu au nicio alegere, nicio alternativă.
În schimb, ființele umane tratează toți stimulii care vin din exterior și din interior. Mulți factori intră în schemă, astfel încât nu vom gândi și nu vom simți la fel în fiecare zi.
Chiar dacă ne mișcăm în niște parametri mai mult sau mai puțin stabili, ne schimbăm mereu. De aceea, este posibil să urâm persoana pe care o iubim.
“Câinii îşi iubesc prietenii şi îşi muşcă duşmanii, spre deosebire de oameni, care sunt incapabili să simtă iubirea pură, amestecând iubirea cu ura” (Freud)
Se spune că și cea mai evoluată dragoste poate da drumul la ură la un moment dat. De exemplu, cele mai iubitoare mame pot să simtă o anumită formă de respingere a copiilor, cu toate că ei reprezintă totul pentru ele.
Putem urî persoana iubită, pentru că dragostea și ura au același substrat. Vorbim de teritoriu comun, de interdependență emoțională.
Actele celuilalt ne influențează, ceea ce face el ne afectează în bine și în rău. Și suntem deosebit de sensibili la acțiunile sale. Motiv ca, atunci când cel iubit răspunde așteptărilor noastre, să predomine sentimentul de afectivitate, apropiere și predispoziție pozitivă.
Pe de altă parte, dacă această persoană ne rănește, poate să apară ura. Nu este neapărat o ură viscerală și distructivă, ci o respingere profundă a acțiunilor sale. Mânia este apoi amestecată cu tristețe. Iată de ce putem ajunge să urâm persoana pe care o iubim.
Marea problemă a iubirii este idealismul. Mulți îl percep ca pe un sentiment aproape suprauman, ce nu lasă loc contradicțiilor sau emoțiilor negative. În practică, descoperim că nu este cazul.
Ființa umană este o răscruce de paradoxuri. Suntem inteligenți și stângaci, curajoși și fricoși, maturi și copilași. Unele predomină, fără să le excludă pe celelalte.
Însăși iubirea față de noi nu este stabilă. Ne urâm propria persoană, când am făcut o greșeală și avem remușcări sau când ne lăsăm conduși de primele impulsuri. Dezamăgim oamenii pe care îi iubim și la rându-i ne dezamăgesc.
Ce e de făcut?
Reconstruim afecțiunea și lucrurile se vor echilibra. Fiecare avem resurse. Egoismul, ezitările nu pot fi depășite în totalitate. Să nu ne temem de ură, căci în spatele ei nu se ascunde o patologie. Afecțiunea nu s-a distrus și nu suntem atât de răi.
Totuși, dacă sentimentul de ură se menține, trebuie să-l tratăm, ca să nu ne distrugă. Dragostea este puternică, ura este tranzitorie, nu lasă aproape nimic.
Dragostea și ura se îmbină, deși, repet, sunt diametral opuse.
Un articol de Ileana Mlădinoiu
