Intr-un cuplu cu vechime, plecarea copiilor de acasa poate produce adevarate seisme, iar asta s-a intamplat si in cazul meu si al lui Relu. Dupa 25 de ani de casnicie, sotul meu s-a mutat cu chirie, ca sa-si… analizeze mai bine sentimentele fata de mine!

Intalnesti un om, te indragostesti nebuneste de el, te casatoresti cu el, faci un copil, doi si, la un moment dat, habar n-ai cum si de ce, iti dai seama ca treaba a cam ruginit. Ca va respectati, va intelegeti de minune, dar ceva lipseste… 0 fi, oare, iubirea acel ceva care lipseste? si daca da, exista vreun mod de-a o reaprinde?

Dintre toate cele trei surori cate eram in familie, eu ma aflam pe ultimul loc si la scoala, si la noroc, si la bani. Nu m-a tras niciodata ata sa fac prea multe studii – dupa 12 clase, m-am angajat direct, mai intai cu jumatate de norma, dupa aceea 8 ore pe zi -, nu se lipea niciun barbat de mine, iar in privinta beneficiilor materiale, mai mult pierdeam decat castigam.

— Maria, daca te plangi toata ziua, nici ca o sa se lipeasca ceva de tine… — Nu vezi?! Parca sunt nascuta sub zodia ghinionului… Nu stiu cum de mi se intampla mie toate relele. — incearca sa gandesti si tu optimist, sa… — Sa ce? i-am taiat-o eu scurt surorii mele mai mari, Ligia. — Sa scoti din vocabularul tau cuvantul „nu”! mi-a zis ea. — Dar nu pot! — Ha, ha, ha! Observi ce usor spui „nu”?

— Bine, si cum ar trebui sa ma exprim? — De exemplu, ai putea spune: „Voi incerca! imi voi da interesul!” a continuat ea. — Povesti, Ligia, povesti… Ce, tu si Eugenia ati spus asa?! Ati avut noroc si gata… — Dar nici nu ne-am plans ca tine! — Pai nici nu ati avut de ce! i-am replicat imediat.

Da, da, era usor sa-mi dea sfaturi. Doamna profesoara de romana imi preda mie lectii… si Ligia, si Eugenia facusera facultate, ati intuit, Filologia. Le-a placut cartea. Mie, nu. Am zis ca mai bine ma angajez decat sa ocup locul unuia caruia poate chiar ii placea scoala. Ca de dus capul m-a dus. Dar repet: nu mi-a placut scoala si basta! Parintii nostri nici nu au pus presiune pe mine.

Au spus ca doua intelectuale in familie sunt de-ajuns, ce e prea mult strica. si tot ei au mai zis ca sunt fericiti daca plec de-acasa cat mai tarziu posibil, sa nu simta batranetile prea apasatoare… stiti cum e, unii fac copii la batranete in ideea asta, de a nu ramane sin-guri cand ii lasa puterile. Deci eu eram, intr-un fel, asistenta de serviciu… Ligia facea pe guru cu mine, iar Eugenia isi vedea de treaba ei. Ea nu prea se amesteca. Dupa ce se maritase, se cam izolase de noi, doar cu Ligia ce mai vorbeam. Tot Ligiei i-am dat si prima veste importanta din viata mea. in sfarsit aveam cu ce ma lauda!

— Ma marit, fata! — Te mariti? Cu cine? Cu Zburatorul? — Ei, nu ma lua la misto! Ma marit! Am cunoscut pe cineva… — Pai e cale lunga pana la maritis. — Asta s-o crezi tu! Ce, tu nu te-ai maritat cu primul venit? — Maria, nu fi obraznica! — Pai sotul tau nu a fost primul tau barbat?

— A fost! insa ne-am luat dupa patru ani de relatie… a incercat ea s-o dreaga. — Bine, bine, uite ca eu ma iau cu el dupa… cateva zile! — Dar parintilor le-ai spus? — Crezi ca asta vor sa auda de la mine? — Depinde… Unde veti sta? — Hm… Ai dreptate. Cred ca tot cu ei ‘om sta.

Eram atat de dornica sa se intample ceva i in existenta mea, incat i-am zis „da” primului venit. Am fost naiva, nu neg. poate ca m-am si grabit, nu zic. Cert e un lucru: m-am impacat de minune cu Relu. in prima clipa pana mult timp dupa ce le-am casatorit. Am adus pe lume doi copii, am locuit impreuna cu parintii mei, care n-au avut nimic impotriva acestui apt, ba chiar s-au bucurat, mai ales cand au devenit bunici. Se simteau de folos crezand ca ne pot ajuta, ca pot fi alaturi de noi. Prin copii, spuneau ei, isi lungeau zilele si erau mai putin tristi odata cu inaintarea in varsta.

Insa in clipa in care au plecat dintre noi, -a produs o fisura. De-abia atunci ne-am lat seama ce au insemnat cu adevarat pentru mine. Copiii erau mari, plecati la facultate – din fericire n-au semanat cu mine lin acest punct de vedere! -, timpul trecuse peste mine si peste Relu, iata, ni-i luase si pe parinti si, deodata, m-am simtit singura. Desi nu eram. Desi ar fi fost suficient sa apreciez ca il am pe Relu langa mine. Dar nu era suficient! Nu mica mi-a ost surpriza cand sotul meu mi-a spus ceea ce eu ar fi trebuit sa spun. Simt si cum o revolta inabusita… Pentru ca nu am fost eu prima!

— Maria, eu cred ca o sa ma mut… — Sa te muti? Unde? Cu serviciul? — Nu… 0 sa ma mut singur, la bloc… — Bine, dar am stat o viata la casa… Altii se muta de la bloc la casa si tu acum… in fine, faci cum vrei, dar pe mine nu mai poti garanta! i-am raspuns mahnita, pentru ca nu am deschis eu discutia.

— Daca nu ai nimic impotriva… — Putem si divorta. — Nu ar fi mai bine sa vedem cum ne e separati? Poate mai sunt sanse sa salvam ceva… — Adica sa carpim o haina rupta? — Vorbesti ca surorile tale acum! intotdeauna am urat comparatia asta! Relatia dintre doi oameni nu se compara cu gradul de uzura a unei haine. Ce aberatie! a raspuns el, iritat.

— 0 suna cum o suna comparatia, dar nu e departe de adevar. De ce sa nu recunosti? Timpul ne-a adus in acest punct…

— Lasa-ma sa-ti spun… Apreciez ca putem vorbi totusi omeneste. Dupa 25 de ani de casatorie, putini ajung sa se respecte si nu sa se urasca. Eu nu mi-am dorit sa ajungem sa ne uram!

— Relu, cum zici tu! Luam pauza si vedem mai departe ce si cum! Cu toate ca, din punct de vedere material, mai mult pierdem…

— E drept ca o sa platesc chirie, dar mai bine pierd niste bani decat niste sentimente pe care e posibil sa le mai am, dar nu stiu cum sa le constientizez…

Relu al meu nu-mi vorbise niciodata atat de profund. De-abia acum vedeam pe cine am cu adevarat langa mine. Ar fi putut sa plece fara sa-mi dea prea multe explicatii, sa-mi lase, de exemplu, un bilet meschin, cu un mesaj stupid si sa nu mai aud nicio-data de el. Plictiseala simteam si eu, numai ca el reusise sa o exprime mai bine.

Am acceptat aceasta despartire temporara, n-aveam nicio idee despre ce avea sa se petreaca, singurul lucru cert era ca: urma sa dorm singura, sa mananc singura si, probabil, sa vorbesc si singura prin casa, fiindca nici ai mei nu mai erau. Trebuia, vorba Ligiei, sa vad si o parte buna in toate astea, si anume faptul ca, poate, ma voi fi regasit. Timp de trei luni aproape ca nu ne-am cautat deloc. Dupa trei luni insa, Relu a fost cel care m-a sunat.

— Maria, ai chef sa bem o cafea? — Ce-ti veni? Gata cu perioada de reculegere? — Uite-asa m-am gandit eu… Sa mergem sa bem o cafea impreuna… — As putea veni la tine. — Nu, mai bine in oras. — De ce? Ai pe cineva? — Nu… Mi se pare mai romantic in oras…

Ma credeti daca va zic ca am simtit fluturasi in stomac? Nu le spusesem copiilor nimic, oricum nu prea mai dadeau pe acasa. Am acceptat invitatia lui si ne-am „tachinat” timp de o luna. Dupa jumatate de an, am mers mai departe. in sensul ca am baut cafeaua in apartamentul lui inchiriat.

De-atunci, nu am mai plecat de langa el. Cu intelegere si cu ceva nebunie am reusit sa aprindem un foc mai vechi. Descoperiseram un lucru: acolo, in cele doua camere, ne simteam mult mai aproape unul de altul fata de cum ne simteam la casa, unde aveam, cu tot cu casa, un teren de aproape doua sute de metri patrati. Am decis, asadar, sa cumparam apartamentul!

Am avut noroc cu proprietarul, care, initial, s-a uitat cam ciudat la noi. S-ar fi asteptat sa aiba niste clienti mai tineri… Dar iata ca surprizele nu au varsta. si nici iubirea! Mai ales atunci cand stii ca focul exista si-ti dai seama ca nu trebuie decat sa stii cum sa-l starnesti un pic…

Author

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *