Arsenie Boca – Să nu vorbeşti niciodată despre proiectele tale, căci cel rău ştie doar ce vorbeşti nu şi ce gândeşti şi ţi le nimiceşte.
– Păcatele se înregistrează în codul genetic al fiecăruia.
– Să nu credeţi ca veţi intra după moarte întru Împărăţia în care n-aţi trăit pe pământ!
– Sufletul e trimis de Dumnezeu în momentul conceperii şi Dumnezeu singur, ştie ce va fi cu copilul acela, cu ce capacităţi ar fi venit în lume şi ce va fi şi ce va face în lume. Numai te trezeşti la bătrâneţe cu ispăşirea pentru copiii pe care nu i-ai lăsat să se nască.
– Cei ce cred nu au voie să nu creadă. De aceea, când fac rău, Dumnezeu îi pedepseşte, ca să nu mai poată lucra nimic, pentru ca să-şi vină în fire şi să-şi revizuiască poziţia, atitudinea faţă de Dumnezeu.
– Numai cât necaz îi trebuie omului ca să se mântuiască dă Dumnezeu omului. Este cu dreptate să tragi scurta (necazul) pentru necredinţă. Când omul îşi revizuieşte poziţia faţă de Dumnezeu, faţă de Domnul Iisus Hristos, faţă de Biserică, atunci şi Dumnezeu va fi cu el. Va fi mai greu de copiii celui ce nu-şi revizuieşte poziţia faţă de Dumnezeu.
Diavolul prezintă patimile din om ca plăcute şi uşoare.
– Nu suntem din maimuţă; dar mergem cu paşi repezi spre ea.
– Atâta vreme cât ţinem păcatele nemărturisite, ascunse cu voia, atâta vreme atârnă pedeapsa lor asupra noastră, ca o sabie care stă să cadă peste viaţa noastră. De îndată însă ce mărturisim păcatele şi vinovăţia, primejdia morţii o înlătură Dumnezeu de deasupra noastră.
– Toţi avem o genă oncogenă şi ne putem îmbolnăvi de mai multe ori fără să ştim, dar prin spo-vedanie sinceră şi împărtăşirea cu Sfânta Euharistie ne refacem. Trebuie să ne întărim cu Sfintele Taine, cu energie duhovnicească, capabile să stăvilească anarhia din creier şi din organismul nostru. Factorul supranatural se dovedeşte capabil de atâtea ori să ne scape din multe încurcături.
– Cea mai primejdioasă este mândria sfântului, de aceea sfinţii adevăraţi sunt cei ce nu ştiu că sunt sfinţi, ce ţin morţiş că-s păcătoşi.
– Nici o patimă nu vrea să părăsească firea fără nevoinţe, adică silinţe ale conştiinţei întărite de voinţă. Din pricina acestei lupte între convingeri şi patimi, călugăria e dătătoare de har şi numărată la Taina Pocăinţei.
– Cât asculţi de Dumnezeu, atât ascultă şi Dumnezeu de tine. Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă.
Surse: “Cararea Imparatiei”, “Cuvinte vii”